Livius Ciocârlie, Mai degrabă
îmi vine să râd. Dialoguri cu Robert
Şerban, Editura Brumar, Timişoara,
2015, 48 pag.
De curând (în octombrie),
Livius Ciocârlie a împlinit
80 de ani. Sar peste
clişeul „vârstă venerabilă“,
fiindcă, în cazul
de faţă, nu vârsta este
definitorie, ci omul
şi/ sau „personajul“. De altfel,
o spune şi Robert Şerban, în
preambulul celor două interviuri,
cu admiraţie, dar şi cu umor
fin: viaţa „trece mai repede pe
lângă tipii subţiri (nu numai
pentru că ei sunt aerodinamici),
fără să lase urme prea adânci“.
Publicarea într-o cărţulie a celor
două dialoguri cu Livius Ciocârlie
(primul realizat în 1997, al doilea, în
2005) reprezintă o formă de omagiere
din partea mai tânărului poet şi
jurnalist cultural, dublată, pe coperta
a IV-a, de o declaraţie de iubire a lui
Mircea Mihăieş. Generaţia acestuia
din urmă a găsit în Livius Ciocârlie
un model, deopotrivă etic şi estetic,
deşi „la început a fost etica, şi doar
apoi estetica”. Originalitatea volumului
constă într-un soi de experiment
cvasi-ludic, ticluit de sprinţarul Robert
Şerban: aşezarea în oglindă a
răspunsurilor lui Ciocârlie, datate
diferit temporal, la acelaşi set de
întrebări (intervievatorul a mizat pe
faptul că acesta se declară „uituc” şi
chiar aşa s-a dovedit a fi). Dialogurile
sunt puse într-o ramă contextualizantă,
o uvertură, Scurtă poveste a unui
experiment jurnalistic, şi un soi de
epilog, O biografie rapidă înaintea
unei mutări importante. Din prima,
se reţine întâmplarea comico-dramatică
de la Hotelul „Continental”, unde
Robert se întâlnise cu Livius Ciocârlie
pentru interviu. Era într-o sâmbătă
de iarnă. Timorat de prestanţa de
gentleman a profesorului şi „cam
îngheţat” de „glacialitatea” celui
pe care nu-l ştia atunci decât din
poveşti şi din cărţi, insistă să mai bea
şi altceva, nu doar cafea. Cu greu,
profesorul acceptă nişte coniac. Când
cere nota de plată, poetul descoperă
cu groază că banii strânşi de prin cele
şase buzunare nu acopereau suma
respectivă, iar Ciocârlie îl privea
„încurcat”, spunându-i că „şi-a
luat paltonul cu buzunarele cusute
(niciun gentleman nu-şi bagă mâinile
în buzunare, indiferent cât de frig ar
fi)”. Textul final consemnează întâlnirea,
de data aceasta la Livius Ciocârlie
acasă, tot pentru un interviu, înainte
de mutarea acestuia la Bucureşti.
Povestirea intervievatorului alternează
cu fragmente reproduse din răspunsurile
autorului Fragmentelor despre vid.
Robert Şerban alege, pentru încheierea
reprezentaţiei dialogice, un pasaj în
care Ciocârlie declară că e prea târziu
să mai devină bucureştean: „Tot
timişorean o să rămân”.
Fraza lui Ciocârlie, selectată ca
titlu al cărţii, Mai degrabă îmi vine
să râd, mi-a amintit de una dintre
Scrisorile din Paris ale lui Lucian
Raicu, având genericul „Râsul filozofilor”.
Criticul semnala acolo greşeala lecturii
univoce aplicate scrierilor nihilistului
şi prăpăstiosului Emil Cioran. Acesta
este interpretat, de obicei, cu morgă,
cu mohoreală şi gravitate crispată.
Numai că „Martorii de încredere
relatează că după ce vorbea, cu fraze
«teribile», parcă scoase din cărţile
sale, ei bine, Cioran izbucnea în râs,
într-un foarte sănătos – şi complice
cu interlocutorul – hohot de râs... //
(…) Râsul filozofilor – nu înţelegi
nimic din ei dacă nu-ţi răsună în
urechi... Uneori un râs de răsfăţ, ca
în cazul lui Cioran, încântat de «cât
de bine a spus-o», savurând dinainte
Efectul”. Nimeni altul decât Livius
Ciocârlie l-a citit pe Cioran cu inteligenţă,
umor şi (auto)ironie, relevându-i
histrionismul şi exagerările expresive,
surse de comic involuntar: „Când
distanţa dintre tendinţele adânci şi
viaţa personală creşte disproporţionat,
se intră în comedie. De un asemenea
catastrofism nu poţi decât să râzi.
(…) Sunt sigur, râdea şi el. Şi ţinea
regim” (Caietele lui Cioran). Ca şi
Cioran, Livius Ciocârlie este, în jurnalele
sale atipice, un „personaj”, dar unul
care nu se ia în serios: „Sunt un
personaj care mă face să râd” (Bătrâneţe
şi moarte în mileniul trei). Râsul
acesta de sine şi uneori de lume
răsună în tot ce scrie Livius Ciocârlie.
Răsfăţul diaristic/ livresc-dialogic se
transformă, prin gratuitate, joc (de
măşti) şi voioşie, în literatură. Însă
literatura este valorizată „tare”, mai
aproape de concepţia modernistă a
ontologiei ficţionale, decât de
disruptivitatea postmodernistă a
lumilor de mucava: „Cred că ce produce
spiritul este, ca şi personajul literar,
o ficţiune adevărată, o irealitate care,
în anumite cazuri, poate să fie mai
consistentă decât viaţa cu stare civilă”.
În plus, ca şi Nietzsche, Livius Ciocârlie
crede că viaţa este suportabilă
doar în termeni estetici. Fiinţa umană
nu poate să trăiască fără iluzii (Don
Quijote moare când îşi pierde iluziile),
iar creaţia, „cea mai înaltă însuşire
a omului”, este, fireşte, „efectul
capacităţii sale de a imagina, de a se
iluziona”. Raportată la problema
suferinţei din realitate, creaţia de
valori artistice devine însă ceea ce
este: o iluzie, o perdea de fum.
Desigur, autorul Cărţii cu fleacuri
se consideră un „diletant” care se
bucură de luxul de a scrie despre
orice, fără un plan precis, (di)vagant
şi hedonist. În dialogul din 1997 face
şi o tipologie a scriitorilor: scriitorul
mare, care „are talentul de a produce
modele”, scriitorul bun, ce „are talentul
de a reface gândirea altora, de a reface
un model” şi scriitorul autentic, lipsit
de talent, scriind „ce-i trece prin cap,
fără să premediteze, fără să-şi controleze
bine scrisul, chiar dacă, ulterior,
încearcă să pună ordine, cât de cât,
în ce a scris”. Evident, în această
ultimă categorie se încadrează şi
pe sine. Cu uşurinţă şi uşurare, fiindcă
scriitorul talentat, să fie mare, trebuie
să-şi depăşească, să-şi „umilească”
permanent talentul. Ca alibi, deoarece
talentul ar fi o responsabilitate
prea apăsătoare pentru cel care se
defineşte „prin vocaţie, un pensionar”,
iar „în esenţă socială, un mic burghez”.
Dacă s-ar crede un scriitor foarte
bun, ar trebui să se ia în serios,
devenind prizonierul creaţiei sale.
Opera este o Galatee care îşi vampirizează
creatorul. Şi „preferă să nu, vorba
lui Bartleby”. Îşi iubeşte libertatea,
alintul scriptic şi familia. „Mirajul”
lui ar fi acela ca persoanele iubite să
nu sufere niciodată. Mărturiseşte
sincer că îi place anonimatul, dar nu
total sau definitiv, ci ca un fel de
vacanţă (cum s-a simţit în perioada
cât a stat la Bordeaux). În general,
omul cu un har vrea să fie cunoscut
şi lăudat. De aceea, recunoaşte că
doar lipsa proprie de energie ar intra
în coliziune cu managerierea unei
prea mari (şi nesăţioase) celebrităţi.
Tot legat de scriitori, observă felul
în care unii dintre aceştia, mânaţi de
cele mai bune intenţii, au intrat în
politică şi au ratat. Nu recomandă
indiferenţa faţă de politică, dar spune
că scriitorilor, ca şi altor intelectuali,
li se potriveşte mai bine rolul de
„instanţă critică”.
În cele două runde de dialog,
răspunsurile nu sunt identice, dar
nici divergente. Întrebat dacă are
momente când nu se gândeşte la
nimic, Livius Ciocârlie ajunge, inevitabil,
să vorbească, de fiecare dată, despre
stările sale de abulie ori de prostraţie,
urmate, contrapunctic, de ţâşnirea
unor idei imprevizibile. În esenţă,
dialectica depresiune-efervescenţă
caracterizează orice fenomenologie
a creaţiei. Distincţia pe care o face
între nimic şi (starea de) vid nu poate
rămâne decât aceeaşi, chiar dacă
explicaţia nu se repetă mot-à-mot.
Sau opinia (mai dezvoltată în 2005)
despre importanţa contextului existenţial
în literatura sa şi în literatură, în
general, dat fiind că literatura textului
a sfârşit într-un impas: „Contextul
ce este, la urma urmei? E viaţa. Oricât
ar părea de simplist, mai ales din
punctul de vedere al unui modernist,
eu cred că acesta-i rostul scriitorului:
să fie sensibil la ce se întâmplă în
jurul lui. Adică, la context”. Nu
poţi să nu-i dai dreptate, mai ales că
Ciocârlie ştie bine cu ce se mănâncă
modernismul pe linia Mallarmé
sau tel-quelism-ul. Uneori, aceeaşi
întrebare determină aterizarea pe
piste diferite a răspunsului. Cea legată
de modul în care apreciază oralitatea,
de pildă. În 1997, se referă strict la
oralitatea discursului şi la scrisul său.
În 2005, lărgeşte perspectiva,
aducând în discuţie absenţa unei
culturi a dialogului la noi, a respectului
celuilalt, în ciuda contrelor polemice.
N-aş vrea să închei această cronică
fără a mai aminti o postură aparent
paradoxală: scepticul cârcotaş Livius
Ciocârlie menţionând, idealist,
necesitatea de a crede în valori
maximale, precum capodopera sau
marele scriitor: „Dacă nu credem
în asemenea valori, nici nu le vom
crea”. Fără Don Quijote, Sancho Panza
n-ar avea nici un rost, vorba ceea.
Mai degrabă îmi vine să râd prilejuieşte
o încântătoare re-întâlnire, în regia
lui Robert Şerban, cu un „personaj”
tonic inconfundabil, care reuşeşte să
te facă dacă nu să râzi, măcar să
zâmbeşti (complice): Livius Ciocârlie.
Gata cu voroava de cronicar literar,
mai degrabă citiţi cartea!
