Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Polemici:
Răspuns la o scrisoare - Şi totuşi... monument stalinist de Pavel Şuşară


Domnule Pavel Şuşară,



Dacă următorul fragment: „... îmi pare sincer rău că domnul Pavel Şuşară, «cea mai autorizată voce din critica de artă contemporană», e convins că eu sunt o ficţiune. Din contră, sunt palpabil, real, uneori contondent. Chiar dacă preocupările foarte elevate ale Domniei sale, ce nu-i permit să coboare mai generos şi în provincie, ar fi luate ca circumstanţe atenuante, e, totuşi, cel puţin regretabil că face afirmaţii arogante, categoric exclusiviste, fără cea mai mică verificare. O minimă prudenţă ar fi evitat o grosolană impietate! Eu, spre exemplu, ştiu despre Domnia sa, chiar dinainte de a se dedica criticii superioare de artă şi, lucru foarte important, am tăria, chiar şi-n situaţia dată, să-i respect opera. Cu acelaşi respect, însă, îmi cer anticipat scuze că, fie cu voia, fie fără voia Domniei sale, voi continua să-mi practic meseria de sculptor, o meserie aflată categoric în interiorul verbului a face şi care nu prea ne îngăduie nouă, practicanţilor, să ne fotografiem pe munca altora” nu ar fi fost scos din dreptul la replică („Ziua”, 24/25 ianuarie 2004) şi textul meu şi-ar fi păstrat construcţia originară, nu v-aş mai fi deranjat niciodată, socotindu-l suficient ca răspuns. Aşa, însă, mă văd determinat să-mi iau apărarea până la capăt.

Eu nu am făcut nici un pariu grandoman cu istoria sau cu artisticitatea şi mă simt cu onestitate foarte bine (aşa cum zicezm în textul împricinat) în interiorul verbului a face. Nu am gravitat în jurul acestui verb şi nici nu mi-ar fi permis profesia să am asemenea apucături. Din modesta mea poziţie, ţin să vă atrag (cu respect!) atenţia că (deşi e greu, după ce te-ai consacrat, să mai priveşti în valea unde potenţialul uman îşi caută stăruitor devenirea) îşi are şi sărăcia demnitatea ei, totuşi! Artişti plastici nu sunt doar în Bucureşti sau în rezervaţia dumneavoastră de la Baia-Mare. Am fi prea săraci! Ca să nu mai vorbim că o piramidă, pentru a avea vârf, e obligatoriu să aibă şi celelalte elemente de structură. Oricum am lua-o, nu ne-o închipuim niciodată stând pe vârf.

Noi ne-am cunoscut şi personal, dar asta nu înseamnă că aveţi obligaţia să memoraţi orice. Ceea ce era obligatoriu, însă, era acea „minimă prudenţă” atât de necesară ca suport al afirmaţiilor categorice. Eu credeam (şi mă străduiesc chinuitor să-mi păstrez atari convingeri!) că numai în lumea fotbalului mitigigeilor se împroaşcă cu noroi, dar ţinut strategic în gură ca să nu prindă de veste adresantul. În lumea atât de sensibilă a artelor (cred eu) e nevoie de altfel de comunicare şi sper că acest stupid şi regretabil accident să fie excepţia care întăreşte regula. Nu criticile mă deranjează – ele sunt fireşti şi necesare –, ci conotaţiile colaterale acestora şi lipsa de principialitate. Ura viscerală evidentă (pe care mi-o pot explica, nu însă şi înţelege!) împotriva unui lider politic, şi el excesiv (nu am găsit alt eufemism), cu care a fost confecţionat materialul denigrator din „Ziua”, mă tem că nu onorează, ba, din contra, dă în grave accente ignobile. Este clar pentru oricine că materialul respectiv nu este spontan, ci este făcut la comandă şi dirijat cu obstinaţie propagandistică. Dacă acest bust (altfel o lucrare nevinovat de obişnuită, care nu şi-a propus să ia cu asalt marea performanţă artistică) ar fi fost comandat şi amplasat – să zicem – de Primăria Braşovului, tot la fel aţi fi reacţionat? Dacă da, mă gândesc cu groază (şi bine că nu am fost pe-aproape!) cât de mult trebuie să fi suferit şi protestat când aţi văzut creaţiile sculptorilor bucureşteni (de care precis aţi auzit) aliniate în jurul Sălii Marii Uniri de la Alba Iulia. Şi nu numai! În fine.

În ceea ce mă priveşte, vă asigur că nu-mi este sub nici o formă stare de spirit stalinismul (sau vreo idee de stânga măcar) şi, ca atare, consider că asta a fost cea mai grosolană, imundă şi nefondată dintre împătimitele formulări din textul în cauză. Aş avea toate argumentele să vă demonstrez contrariul şi, în consecinţă, că graba şi voluntarismul necontrolat pot să descalifice. Dar eu cred cu convingere că patimile i-au fost date omului (în optica mea, de către Dumnezeu, dar e valabil şi pentru liber cugetători) spre a şi le domina, nu spre a-l domina.

De aceea, mă opresc aici şi-mi doresc sincer să nu ne mai deranjăm niciodată.

În încheiere, vreau să vă mărturisesc că eram pe cale să încerc şi eu să pătrund în rezervaţia artistică de la Baia-Mare, într-o proximă ediţie, dar se subînţelege că mi-aţi retezat nu doar elanul, ci şi regretul.



Cu deosebită stimă,

Ilarion Voinea

30 ianuarie 2004





Cu puţină vreme în urmă, mai exact în ultima decadă a lunii ianuarie, cotidianul Ziua a publicat un documentar privind convertirea lui Vadim în parcul Braşovului şi mîntuirea lui de păcatul urii şi al încrîncenării xenofobe prin ridicarea unui bust al fostului premier izraelian, Yitzhak Rabin. La întrebările ziarului privind cazul în speţă, dar şi problema generală a artei de for, am dat şi eu cîteva răspunsuri în care se regăsesc, în enunţuri tranşante, mare parte din temele pe care le-am tot dezvoltat, de-a lungul anilor, privind proasta înţelegere, după cel mai dezmăţat exerciţiu de propagandă şi de clientelism, a importanţei şi a funcţiei sculpturii monumentale. Am amintit, rînd pe rînd, în aceşti ani, naşterea prin cezariană a lui Roman I la Bârlad, zămislirea mitologică a lui Mihai Viteazul la Călugăreni, întruparea în fibră de sticlă a lui Bogdan I, Descălecătorul (deşi, între noi fie vorba, voievozii noştri erau mult mai aprigi la încălecare!), prin voinţa nu ştiu cărui primar comunisto-peremist dintr-o obscură aşezare maramureşeană, proliferarea lui Avram Iancu în chip de cocoşel marţial prin mai multe oraşe transilvănene, dar al cărui prototip absolut se ridică pe falusurile unor tulnicărese perverse direct în inima Clujului etc.etc. etc. Acestor neasemuiţi întemeietori de pe toată întinderea românească, la adăpostul cărora s-au tot gudurat saltimbancii politicii de astăzi şi s-au scurs obscur banii contribuabililor de toate naţionalităţile, li s-a adăugat acum, fără voia lui, şi Itzhak Rabin. Victimă a extremismului şi martir al unui proiect vizionar, fostul premier al Israelului a ajuns, printr-o tristă ironie a istoriei şi prin manevrele ipocrite ale unor cabotini care şi-au făcut din jelanie, imprecaţie şi patetism o stilistică indigestă a discursului public şi a rugăciunii cu martori, să mîntuie şi acrediteze exact acel extremism care i-a întrerupt dramatic viaţa propriu-zisă şi proiectul politic. Partenerul artistic, dacă îi putem spune aşa, al acestei demonstraţii tragi-comice de ipocrizie şi de versatilitate, este sculptorul Ilarion Voinea care, cu acest prilej, a dat şi un semnal major că există cu adevărat. Cum eu remarcam, în acel documentar din Ziua, că doar prezenţe artistice ficţionale, fără statut profesional certificat şi fără o istorie personală acreditată, a se vedea obscurul Berindei şi nu mai puţin obscurul Voinea, se pot asocia unor manevre propagandistice atît de joase în plan moral şi de inconsistente ca provocare estetică, mama bustului de la Braşov, pentru că tatăl este Vadim însuşi, iese din ficţiune şi răspunde prompt afirmaţiilor mele. Cum, se pare, ziarul Ziua i-a publicat trunchiat anexele retorice la bustul lui Rabin, Ilarion Voinea mi-a trimis direct o scrisoare de punere la punct pe care, iată, o public integral pentru clarificarea definitivă a faptelor.

Din textul acestei misive, pe care mă sfiesc să-l privesc, fie şi în treacăt, în articulaţiile sale logice şi în construcţia lui lingvistică, reiese, mai întîi, că eu socotesc o simplă ficţiune un om care există cu adevărat, concret şi chiar... contondent. Ba chiar, mi se aminteşte, ne-am şi cunoscut, ceea ce duce la concluzia elementară că Voinea nu este o ficţiune. Expeditorul are aici, şi trebuie să o recunosc deschis, perfectă dreptate. El există şi, la rigoare, acest fapt poate fi probat cu acte în regulă. Numai că, vorba lui Maiorescu pe care am mai invocat-o şi cu un alt prilej, identitatea civilă a lui Voinea nu este în chestiune. Aici vorbim doar de realitatea sa artistică. Pentru elucidare, să folosim materialul clientului. ,,Eu nu am făcut nici un pariu grandoman, spune civilul Voinea, cu istoria şi cu artisticitatea şi mă simt cu onestitate foarte bine (...) în interiorul verbului a face”. Aşezîndu-se doar ,,în interiorul verbului a face” , aşa cum se poate aşeza şi tăietorul de lemne, şi strungarul, şi potcovarul, dar în afara oricărui ,,pariu grandoman (sic!) cu istoria sau cu artisticitatea”, adică în afara oricărei aspiraţii către o idee înaltă şi către un mesaj exemplar, sculptorul Ilarion Voinea, asta e, nu există. Asta se cheamă că el este doar o... ficţiune!

Trecînd mai departe, la a doua problemă, aceea care incriminează un anumit belferism al bucureşteanului care priveşte provincia cu suficienţă, dacă nu de-a dreptul cu dispreţ, se pot observa semnele îngrijorătoare ale unei grave maladii care macină incurabil mentalitatea românească. Faptul că Ilarion Voinea a răspuns unei comenzi politice mărunte, că s-a făcut părtaşul unui sofism rudimentar şi derizoriu, că finalitatea artistică este solidară organic cu natura premisei nu are nici o importanţă, pentru că, în imaginarul crepusculat şi îmbîcsit de prejudecăţi al multora dintre noi, nu fapta este incriminabilă, ci doar privirea este incriminatoare. Alături, evident, de nenumărate interese obscure şi de partizanate atroce: ,,Artişti plastici nu sunt doar în Bucureşti sau în rezervaţia dumneavoastră de la Baia Mare”. Cu alte cuvinte, bustul lui Itzhak Rabin este o lucrare irelevantă artistic nu pentru că este prost realizată, ci pentru că ea nu a fost făcută de vreun artist bucureştean sau din mai ştiu eu care cerc de protejaţi. Cum un asemenea tip de gîndire nu poate genera decît din mintea unui om cu un orizont mărunt, deprins să judece lumea circumstanţial şi derizoriu, rămîne evident că starea civilă a lui Ilarion Voinea este reală, dar, din păcate, artistul rămîne pe mai departe o... ficţiune.

Cea de-a treia problemă este una aproape hazlie şi ea se aşază cuminte, gospodăreşte, pe cîteva principii vechi de cînd lumea: mărturisirea sfioasă a unei presupuse disponibilităţi, procesul de intenţie, denunţul şi incriminarea: ,,Nu criticile mă deranjează – ele sunt fireşti şi necesare – ci conotaţiile colaterale acestora şi lipsa de principialitate. Ura viscerală evidentă (...) împotriva unui lider politic, şi el excesiv (nu am găsit alt eufemism), cu care a fost confecţionat materialul denigrator din Ziua, mă tem că nu onorează, ba, din contra, dă în grave accente ignoble (sic!). Este clar pentru oricine că materialul respectiv nu este spontan, ci este făcut la comandă şi dirijat cu obstinaţie propagandistică,” zice Ilarion Voinea, cel cu identitate civilă, evident, şi aici disertaţiile lui ating cotele înalte ale mîrlăniei. Cînd cineva execută cea mai trivială dintre comenzi, aceea venită din partea unui partid şi a unui lider - calificat cu multă suavitate drept ,,excesiv”, într-un moment de criză a eufemismelor -, care şi-au făcut un program din eugenizarea etnică şi întoarcerea la barbarie, cînd şi-a pus instrumentele profesionale, aşa precare cum sunt ele, în serviciul celui mai deşănţat propagandism şi celei mai umilitoare dintre manipulări, este cel puţin ridicol, dacă nu de-a dreptul neruşinat, să vorbească despre comenzile altora şi despre propagandismul aferent. Încă o dată, Ilarion Voinea face dovada incontestabilă a realităţii sale ca mercenar şi denunţător, dar, în ceea ce priveşte relevanţa sa artistică, el rămîne, din păcate, doar o... ficţiune.

Cea de-a patra problemă priveşte, era şi cazul, discriminarea. ,,Dacă acest bust (altfel o lucrare nevinovat de obişnuită, care nu şi-a propus să ia cu asalt marea performanţă artistică) (aici iar se resimte grav criza eufemismelor! n.n. P.Ş.) ar fi fost comandat şi amplasat – să zicem – de Primăria Braşovului, tot la fel aţi fi reacţionat?” Răspunsul este simplu şi absolut necesar: Primăria nu putea să amplaseze o asemenea lucrare de sculptură dintr-un motiv elementar, anume acela că proiectul nu avea cum să treacă de comisia de specialitate a Ministerului Culturii. Numai cineva care nu ţine seamă de nici o lege, nici de cele scrise, nici de cele morale, se poate folosi discreţionar de orice: de memoria unor oameni exemplari, de spaţiul public, de cuvinte mincinoase şi de expresii artistice pervertite.

Şi în fine, cea de-a cincea problemă este aceea a stalinismului. ,,În ceea ce mă priveşte, se confesează vehement Ilarion Voinea, vă asigur că nu-mi este sub nici o formă stare de spirit stalinismul (sau vreo idee de stînga măcar) şi, ca atare, consider că asta a fost cea mai grosolană, imundă şi nefondată dintre împătimitele formulări din textul în cauză”. Iar eu, acum,în final, îl asigur pe Ilarion Voinea că iar a derapat, ca o simplă persoană cu identitate civilă ce este, de la planul semnificaţiei unei forme plastice, de la descrierea unei morfologii, la acela care priveşte propriile sale reflexe de viaţă. Ilarion Voinea poate să nu aibă nimic cu stalinismul, şi eu cred sincer că nu are, dar, vorba mai sus amintită a lui Titu Maiorescu, această problemă nu este în chestiune. Stalinistă, adică denotativă, inertă, fără intuiţie psihologică şi incapabilă să transmită un minim mesaj, ezitantă volumetric şi impură ca modelaj, convenţională şi de un hieratism exterior este lucrarea, adică bronzul care comentează funebru şi mimează aproximativ chipul lui Yitzhak Rabin, şi nicidecum vreo ipostază anume a cetăţeanului Voinea. În concluzie, şi de această dată, se dovedeşte fără drept de apel că persoana, individul, entitatea psihosomatică Ilarion Voinea există, este un om real, poate fi atins şi are chiar anumite reacţii. Ce păcat,însă, că sculptorul cu acest nume nu este decît o simplă... ficţiune!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara