Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Rosso Relativo de Tudorel Urian


Dacă, din punct de vedere editorial, primii ani ai tranziţiei, au fost dominaţi (era firesc să fie aşa) de mărturiile celor care, într-o formă sau alta, au înfruntat regimul comunist şi au cunoscut pe propria lor piele tehnicile de teroare ale sistemului concentraţionar din anii '50, în ultimii ani au început să apară şi altfel de mărturii despre viaţa dinainte de 22 decembrie 1989. O serie de texte apărute în presa culturală şi în volume colective demonstrează că în vremea din urmă s-a creat un interes cu totul special pentru ceea ce s-ar putea numi "confesiunile inocenţilor", referitoare la perioada comunistă. Este vorba despre amintirile complet dezideologizate ale unor oameni tineri, pe care căderea regimului comunist i-a surprins pe băncile şcolii sau recent absolvenţi (mai toţi cu vîrste de sub 30 de ani în momentul căderii lui Nicolae Ceauşescu).

Nici eroi, nici victime (sau, în egală măsură, şi eroi, şi victime), aceşti oameni s-au născut şi au copilărit în anii de relativă liberalizare a regimului comunist ('60-'70), pentru ca finalul ubuesc al dictaturii ceauşiste (perioada de după mijlocul deceniului nouă) să-i găsească în jurul vîrstei majoratului sau puţin dincolo de ea. Pentru ei, ca pentru toţi românii şcoliţi în anii '70-'80, teroarea închisorilor comuniste din anii cincizeci este deja un subiect închis (fireşte, excepţie au făcut cei ce au avut în familie pe cineva care a parcurs o asemenea experienţă), modul în care s-a făcut cooperativizarea agriculturii nu mai interesează pe nimeni, iar elementele de doctrină marxistă studiate în şcoală reprezintă doar nişte plicticoase vorbe goale ce trebuie memorate mecanic (cu siguranţă numărul celor atraşi de studierea Capitalului nu era mai mare decît al celor care citiseră... Sein und Zeit). Roşul ideologiei comuniste devenise unul foarte relativ pentru aceşti tineri care primiseră cu mîndrie cravata de pionieri, dar care între timp dobîndiseră deprinderea de a căuta pe scalele aparatelor de radio sau prin talciocurile din întreaga ţară muzica favorită: Depeche Mode, Duran Duran, Pink Floyd, Dire Straits etc. Chiar dacă între melodiile transmise de "Europa Liberă" şi de alte posturi de radio străine se mai transmiteau şi ştiri care nu semănau deloc cu cele emise pe canalele oficiale de informaţii din ţară, acestea nu aveau cine ştie ce rezonanţă în mintea unor tineri mult prea preocupaţi să învingă vigilenţa pedagogului de la internatul liceului pentru a fugi seara la discotecă, să mituiască portarul de la căminul studenţesc pentru a urca în camera fetelor, să fumeze o ţigară, în pauza dintre ore, în wc-ul şcolii fără a fi surprins de vreunul dintre profesori, să tragă chiulul de la ore, ori să-şi cumpere o pereche de blugi din talcioc sau de la colegii arabi. Pe de altă parte însă, vrînd, nevrînd, toţi aceşti tineri trebuiau să se adapteze la logica ilogică a sistemului şi să suporte privaţiunile care afectau întreaga populaţie a României: lipsa alimentelor, economiile aberante de curent electric şi energie termică, organizarea după reguli paramilitare a taberelor şi a vieţii de cămin, anualele săptămîni obligatorii de practică agricolă.

Cartea roz a comunismului, volumul coordonat de Gabriel H. Decuble, reuneşte mărturiile a cincisprezece scriitori despre existenţa lor în timpul regimului comunist. Cu excepţia lui Emil Brumaru şi a Marianei Codruţ, toţi sînt născuţi după 1960, mezina grupului fiind Corina Bernic, născută în anul 1981. Fiecare dintre semnatarii textelor a avut se pare deplina libertate în ceea ce priveşte conţinutul şi forma de redactare, astfel încît pe traseul care separă ficţiunea pură (Dan Lungu) de autenticitatea absolută (paginile de jurnal ale lui Ovidiu Nimigean) se întîlnesc modalităţi complet diferite de abordare, de la melancolia sarcastică a Marianei Codruţ, la confesiunea cu accente autoironice a lui Radu Pavel Gheo sau la inventarul mirceahoriasimionescian al lui Constantin Acosmei. Emil Brumaru (care, prin vîrstă şi tematica abordată face notă discordantă cu restul participanţilor la volum) este prezent prin reproducerea unui fragment dintr-o masă rotundă organizată de un fost lector austriac la Iaşi, iar Dan Lungu şi Robert Şerban aleg dialogul drept mijloc de rememorare nostalgică a taberelor de creaţie de la sfîrşitul deceniului nouă. Majoritatea autorilor de texte reproduc episoade semnificative din propria lor biografie, dar nu lipsesc nici evocările unor oameni care le-au marcat viaţa în perioada comunistă (tatăl lui la Gabriel H. Decuble sau profesorul Jean la Cerasela Stoşescu). Este limpede, de aceea, că întregul volum are mai degrabă aspectul unei antologii de texte, decît al unui proiect elaborat unitar după reguli stricte. Aceasta nu schimbă însă foarte mult datele problemei şi nici nu reduce cota de interes a cărţii. Dimpotrivă, îi oferă cititorului o varietate menită să-i ţină treaz interesul pe fondul unei tematici care, inevitabil, devine la un moment dat repetitivă şi, de aceea, plictisitoare.

Chiar dacă viaţa în România "epocii de aur" a fost mult mai puţin omogenă decît se crede îndeobşte (Timişoara, descrisă de Radu Pavel Gheo, cu celebra piaţă ócsko, Comtim-ul, "turiştii" iugoslavi, rudele din Germania, puzderia de posturi de radio şi televiziune din Iugoslavia şi Ungaria care puteau fi recepţionate fără probleme, era un spaţiu privilegiat în raport cu Iaşiul celorlalţi autori) este limpede că mai toţi semnatarii textelor aveau cam acelaşi gen de probleme şi preocupări. Premiile şi olimpiadele şcolare, micile vanităţi şi orgolii, şnururile de diverse culori care marcau funcţiile la nivelul organizaţiilor de pionieri, viaţa în căminele de elevi şi, ulterior, în cele studenţeşti, petrecerile şi taberele în compania colegilor, descoperirea ţigărilor şi a vodcii, iubirile adolescentine, primele încercări literare, naveta (în cazul absolvenţilor) sînt elemente care trec de la un autor la altul şi care la un moment dat devin apăsătoare cum însuşi comunismul. Experienţa lor este şi a noastră, a tuturor celor care am avut neşansa de a ne petrece partea cea mai frumoasă a vieţii în climatul cenuşiu al "anilor lumină". În toată absurditatea sa regimul Ceauşescu a avut însă şi efecte pervers-pozitive. Unul dintre ele este acela că tracasările zilnice şi lipsurile îndurate în mod constant îi făceau pe oameni să găsească mult mai uşor motive de bucurie. Orice nimic, capabil să dea iluzia ieşirii din monotonia cotidiană se transforma instantaneu într-un mic prilej de sărbătoare, putea să lumineze pentru o clipă sufletul, aşa cum spune, la un moment dat, Radu Pavel Gheo: "Chiar dacă viaţa le este îmbrăcată în cenuşiu ori negru, oamenii vor găsi în ei culorile vii cu care să-şi amăgească pofta de fericire. Vor continua să se bucure de te miri ce: că au găsit ulei la alimentara, că au prins portocale după doar două ore de coadă, că au scăpat de deportare (nu ca alţi vecini)..." (p. 92).

Cartea roz a comunismului este s-ar putea spune (dacă îi eliminăm din discuţie pe Emil Brumaru şi Corina Bernic) cartea unei generaţii. Este generaţia unor scriitori consacraţi după căderea comunismului, dar care s-au şcolit şi au produs primele încercări literare în climatul confuz şi tenebros al sfîrşitului anilor '80. A noului val de intelectuali, pentru care ideologia roşie nu mai contează, ale căror repere civilizaţionale se află deja în mod clar în Occident, dar care resimt dramatic în viaţa de zi cu zi (fără să se încurce în problematizări) aberaţia politicii reale promovate de PCR. Teribilismul juvenil, spiritul ludic, sentimentul confortabil de solidaritate cu alţi colegi de generaţie din întreaga ţară (excelentul dialog dintre Dan Lungu şi Robert Şerban este edificator în acest sens) îi face să vadă în Nicolae Ceauşescu mai degrabă personajul aproape simpatic din bancuri decît liderul politic rudimentar şi cinic, "pretinul" lui Saddam Hussein şi al lui Yasser Arafat. Este generaţia celor care frecventează discotecile, videotecile, bibliotecile lectoratelor occidentale şi pentru care roşul comunist a devenit unul foarte relativ.

După această carte, puţine lucruri ar mai fi susceptibile să capteze interesul în legătură cu această generaţie. De aceea, îndrăznesc să îi sugerez coordonatorului ca pentru viitorul volum să coboare în timp aducînd în prim-plan mărturii ale scriitorilor născuţi în anii '40-'50 ai secolului XX. Apoi ale celor din anii '20-'30. În felul acesta s-ar putea ajunge pe cale naturală, fără inflamări inutile şi polemici sterile, la atît de necesarul şi mereu amînatul proces al comunismului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara