Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
"Roscoliţi!" de Mircea Mihăieş


De când nu mai am acces la infailibilul observator din curtea blocului - spaţiul de depozitare a gunoaielor - acuitatea observaţiilor mele sociale a scăzut dramatic, după cum eventualii cititori vor fi observat. Mutându-mă, am slăbit legătura cu ceea ce se numeşte "talpa ţării". Am pierdut, aşadar, contactul direct şi permanent cu evoluţia socială a României. Un păcat inadmisibil, recunosc, pentru cineva care s-a angajat să scrie o rubrică despre România reală, nu despre aceea propaganistică, iluzorie, existentă doar în discursurile politicienilor ori în doinele melancolice ale ciobănaşilor de anţărţ.

Nu vă puteţi imagina ce fericire m-a năpădit când, la sugestia unor studenţi, am început, de câteva luni, să frecventez una din pieţele de vechituri ale oraşului. Am, n-am treabă, duminică dimineaţa mă îmbrac "popular" (în pantaloni scurţi şi cu tricou, vara, în trening şi cu un hanorac mai obosit decât "generaţia poetică �80", acum, toamna), iau tramvaiul, plătesc cinci lei taxa de intrare şi pătrund într-un extract de Românie pentru care m-ar invidia şi discipolii şcolii sociologice a lui Gusti. Spaţiul - câteva hectare de mahala împrejmuite de nişte garduri neclare, mai potrivite la o casă de corecţie sau la un spital psihiatric - are, însă, un nume diafan: "Piaţa Flavia".

Un paradis al vechiturilor, dar şi al mărfurilor contrafăcute. Vrei un parfum Dior? Nici o problemă: cinj'dă mii flaconu'! Un costum Armani? Gratis: juma' dă milion! O bicicletă ca a' lu' Armstrong? Maximum opt sutare! Ultimul Bertolucci (pour les raffinés!)? Un euroi! (Un amic şi-a procurat... viitorul disc Cohen cu numai cincizeci de mii!) Un film de categoria XXX? Cu "asistentă" cu tot, trei dolari!

Dacă eşti pretenţios, poţi trece alături, în mult mai organizata "Piaţa Aurora" - un fel de strămoş preistoric al mall-ului (pe care Timişoara, ce-i drept, încă nu-l are!). Aici, în "Aurora", înţelegi ce va să zică ordinea şi ierarhia negoţului: zeci, sute de mii de metri de prelată delimitează micile "shop"-uri în care găseşti de toate: de la CD-uri piratate la încuietori şi şampoane. Cu o condiţie: să nu suferi de claustrofobie. Pentru că, în înghesuiala parcelată la sânge, amestec Hong Kong şi de şal al Isadorei Duncan, devii un atom luat prizonier de şuvoiul indivizilor obligaţi să mărşăluiască, ca într-un labirint metalo-textil, de la un capăt la altul al pieţii.

Raportul vânzător-clienţi îmi spune dacă ne aflăm în săptămâna în care se ia salarul sau în aceea în care se plăteşte întreţinerea. După cum excesul de oameni săraci prin comparaţie cu inconfundabilii "bişniţari" indică iminenţa unei razii, a unui control al provenienţei mărfurilor, al descinderii celor de la ORDA: spre deosebire de băieţii spilcuiţi pe care amicii de la circa de poliţie îi avertizezază când nu e cazul să iasă la vândut, pentru amărăşteanul ce-şi vinde tacâmurile de alpaca primite cadou de nuntă în urmă cu jumătate de secol nu se oboseşte nimeni. La fel, vremea bună sau vremea rea sugerează compoziţia - cum să-i spun "politically correct"? - socio-rasială a celor ieşiţi să-şi vândă marfa. Dacă e frig, vor veni mai ales majoritarii. Dacă e cald, vor apărea şi "oamenii de afaceri" rromi.

Despre o astfel de zi caldă vreau să vorbesc. Ca-ntr-un celebru debut de roman al lui Raymond Chandler, soarele strălucea, aerul vibra prietenos, lumea era veselă, bucurându-se de ceea ce presimţeau cu toţii a fi ultima zi frumoasă de toamnă. Eu însumi eram plin de energie (Chandler ar fi adăugat: "bine îmbrăcat şi necherchelit"), pregătit să iau cu asalt piaţa visurilor mele sociologice. Ca niciodată, tejghelele debordau de marfă, lumea se strecura cu greu printre grămezile de haine, pantofi şi obiecte casnice. Ce mai, paradisul neguţătoriei orientale pogorât la picioarele noastre!

La un moment dat, am făcut greşala s-o întreb pe-o tânără cât costă haina de piele pe care-o plimba ţanţoş pe braţ. Oacheşă, zâmbitoare, plină de vino-ncoa, îmi şopteşte confidenţial: "Domnu', pentru mata, că eşti client nou, e numa' o sută şi jumate!" "De lei?", întreb uimit şi derutat. Fata izbucneşte într-un râs zgomotos, care-i dezveleşte dinţii strălucitori: "Dă euroi, domnu', dă euroi!" Observând că vreau să mă îndepărtez, mă apucă de braţ: "Haide, domnu', zi şi mata un preţ! Cumpără de la gaboriţa, că dau ieftin!" Îi spun că nu prea am bani. "Nu să poate, domnu', să scapi aşa ceva! Asta e marfă dă la Şpania! Nu e din aia roscolită! N-are nici o boţitură! Ia dă la gaboriţa!" Ca să scap, i-am arătat toţi banii din buzunare, vreo trei-patru sute de mii. "Domnu', cu banii ăia nu poţi cumpăra nici un nasture! Încearcă la ăi dă roscolesc marfa!"

N-am mai întrebat cine şi ce fel de marfă e cea roscolită, pentru că peste forfota şi zumzăiala pieţei se auzeau, distinct, strident şi muzical totodată, îndemnurile "gaborilor" de a cumpăra de la ei marfa ieftină: "Roscoliţi! Numa' zece mii dă lei! Marfă nouă secănd hend, dă la Jărmania! Roscoliţi până la fundu' grămezii! Totu' ie-n reducere! Bluji dă calitate, verzi şi roz! Chiloţei păntru doamna, tanga-balanga păntru domnu'! Roscoliţi! Roscoliţi!"

Ca un ecou, cuvântul trecea de la un vânzător la altul, peste tejghelele murdare, peste mormanele de haine, peste acoperişurile şubrede ale tejghelelor de beton, peste frunzele îngălbenite, peste capetele mulţimii siderate. Pătrunzător ca un şuierat de locomotivă într-un defileu, cuvântul suna imperativ şi ademenitor, ca o parolă, ca un cântec de sirenă. Mai mult: ca o definiţie. Deodată cu marfa, eram roscoliţi şi noi, cei care baletam greoi prin hiperabundenţa acelei dimineţi de duminică.

Aproape că m-am izbit peste frunte, ca în faţa unei revelaţii: "Dumnezeule, dar e chiar metafora lumii şi-a ţării în care trăim! Lumea răscolirii nesfârşite, a grămezilor de boarfe întoarse cu susul în jos, a ieftinătăţii dubioase şi-a scumpetei fără criterii! A bolboroselilor ce ascund un cod şi-a cuvintelor clare pe care nu le aude nimeni. A culorilor mucegăite şi-a sunetelor sparte. A minciunii vivace şi-a adevărului bont. A expresivităţii involuntare şi-a neputinţei de-a articula un gând normal. A iluziei groteşti, spre care alergăm ca hăbăucii, şi-a realităţii de care n-avem nevoie. A totului şi a nimicului".

Roscoliţi! Cam asta facem de cincisprezece ani, în vieţile noastre cu preţ redus. O facem cu aplomb, cu ardoare, cu entuziasm. Nu e doar o dimensiune a politicului românesc, ci a ideii însăşi de existenţă românească. Felul în care ne alegem conducătorii ne împinge mereu spre fundul grămezilor dezordonate, spre locul neaeristit unde materia prost prelucrată şi ţărâna râncedă fuzionează cu entuziasm. Aşa am procedat la toate răscrucile acestor ani: când am chemat minerii, când "nu ne-am vândut ţara" doar ca s-o putem jefui noi în linişte, când i-am cotonogit pe intelectuali, mai întâi cu ciomegele, acum cu salariile de mizerie, când am pozat în pro-occidentali doar pentru a-i putea înjura, de la faţa locului, cu mai mult năduf, când ne-am complăcut în perversiunea bolşevică mai mult decât înşişi inventatorii bolşevismului.

Asta vom face, presupun, şi de aici înainte. Vom roscoli: amintirile, iluziile, regretele, rahatul. Cu mici diferenţe: vom fi din ce în ce mai puţin roscolitorii şi din ce în ce mai mult roscoliţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara