Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ronald Reagan şi prăbuşirea sovietismului de Vladimir Tismăneanu


La începutul anilor "80, cînd am ajuns în Occident, imaginea lui Ronald Reagan, mai ales în Franţa şi Germania, era aceea a unui conservator dogmatic, un anticomunist din categoria "pură şi dură", incapabil de compromisuri ori negocieri. Pe scurt, un ideolog, în sensul peiorativ al cuvîntului. Era vorba, evident, de o caricatură: pentru Hellmuth Schmidt şi François Mitterand, preşedintele american era de fapt o marionetă în mîna unor cercuri interesate să intensifice confruntarea cu Uniunea Sovietică ("complexul militar-industrial"). Evident nu toată lumea gîndea astfel, însă mitul anti-american pedala puternic pe imaginea actorului de mîna a doua, lipsit de rafinament cultural şi de experienţa diplomatică.Pe plan intern, se spunea nu doar în Europa de Vest, dar şi în cercurile de stînga din SUA, Reagan era exponentul unei revoluţii conservatoare menită să distrugă aşa-numitul Welfare State, creat în perioada New Deal-ului rooseveltian. Propaganda sovietică, abil infiltrată în cercurile gauchiste din Vest, încerca pe toate căile să producă imaginea unui lider simplist, ostil oricăror nuanţe, manicheist şi deci periculos pentru pacea mondială. Lucrurile erau însă esenţial diferite: Reagan nu inventase pericolul expansionist sovietic. Aceasta era o realitate. înaintea sa, preşedintele Jimmy Carter şi consilierul pentru securitate naţională Zbigniew Brzezinski deveniseră partizanii reconstrucţiei sistemului militar american. Poziţia americană de susţinere a rezistenţei anticomuniste din Afganistan fusese formulată înaintea alegerii lui Ronald Reagan ca preşedinte. Nu mai puţin important, deşi nu a făcut niciodată caz de lecturile sale, Reagan a urmărit atent dezbaterile de idei din Statele Unite şi a ajuns la concluzia necesităţii regîndirii raporturilor cu blocul sovietic. între altele, el a citit şi a fost influenţat de un articol publicat în revista Commentary de Jeane Kirkpatrick, cu titlul "Dictatura şi duble standarde". Gîndirea neoconservatoare l-a marcat profund pe cel care avea să devină al patruzecilea preşedinte american. Jeane Kirkpatrick a fost astfel numită reprezentantă la ONU şi membră a Cabinetului american. Alţi gînditori de orientare similară au căpătat poziţii influente în diverse zone ale administraţiei (Kenneth Adelman, Richard Perle, Elliott Abrams). Unii dintre aceştia au reintrat în arenă în timpul administraţiei George W. Bush, despre care se spune adeseori că este mai degrabă continuatorul politic al lui Reagan, decît al tatălui său. Să mai amintesc că una din cărţile care au influenţat decisiv evoluţia intelectuală a lui Ronald Reagan a fost Witness (Martor), sfîşietoarea confesiune a lui Whittaker Chambers (carte admirată, între alţii, şi de Arthur Koestler), un document extrem de revelator privind natura perversă, chiar demonică, a comunismului.

în planul politicii externe, neo-conservatorismul s-a opus şi se opune conciliatorismului în raport cu forţele totalitare. Mulţi neo-conservatori sînt foşti democraţi, dezamăgiţi de lipsa de voinţă politică a administraţiei Carter. Odată devenit preşedinte, Reagan a făcut enorm pentru încurajarea şi susţinerea mişcărilor disidente din statele comuniste. Reagan a înţeles rolul ideologiei şi a sprijinit posturile de radio care emiteau către URSS şi statele din Europa de Est şi Centrală. S-a opus valului pacifist din anii 1982-1985 şi a reuşit amplasarea rachetelor în Europa de Vest, restabilind balanţa strategică cu URSS (Havel a fost între cei care au scris critic la adresa pacifiştilor unilaterali din Vest).

Moştenirea lui Ronald Reagan include, la loc de frunte, victoria Occidentului în Războiul Rece. Nici un alt preşedinte american nu a înţeles mai exact decît Reagan importanţa clarităţii morale în lumea de azi. Multe din aceste lucruri sînt descrise, cu incitante detalii, în memoriile profesorului Richard Pipes, eminentul istoric al Rusiei, care a fost directorul biroului sovietic şi est european din Consiliul Securităţii Naţionale în perioada 1981-1982. Pipes arată cît de implicat a fost Reagan în condamnarea loviturii de stat militare din Polonia, organizată de generalul Jaruzelski în decembrie 1981. Nu numai că Reagan a susţinut acordarea de către Congres a unui masiv ajutor pentru sindicatul liber "Solidaritatea", interzis de junta poloneză, dar a ţinut piept presiunilor franco-germane de a nu impune sancţiuni economice împotriva dictaturii de la Varşovia. Pipes îşi aminteşte astfel în cartea sa Vixi, despre care am scris acum cîteva luni în 22, că Hellmuth Schmidth a venit la Washington să pledeze pentru "calmarea spiritelor". Reagan l-a ascultat atent, după care i-a servit următoarea (faimoasa) anecdotă, aducîndu-l pe cancelarul german într-o stare aproape apoplectică: "Mama lui Brejnev îşi vizitează fiul, acesta arătîndu-i numeroasele sale maşini de lux. Bătrîna se minunează, după care îl întreabă: Ce te faci dacă vin comuniştii din nou la putere?"

între multele omagii aduse în aceste zile celui care a simbolizat renaşterea optimismului american în anii "80, după momentele de umilire legate de Vietnam, ascensiunea militară sovietică şi criza ostaticilor din Iran, se menţionează, pe drept cuvînt, rolul lui Ronald Reagan în lupta împotriva imperialismului sovietic. Ca şi Pipes, Reagan a înţeles că, în raport cu asemenea adversari, supravieţuirea nu este suficientă. Ei ar trebui confruntaţi direct şi fără menajamente. "Revoluţia conservatoare" legată de numele său a avut efecte nu doar în planul politicilor economice, ori în acela al componentei Curţii Supreme, ci şi în planul relaţiilor internaţionale. Impactul său asupra istoriei americane şi mondiale în secolul XX poate fi comparat doar cu acela al lui Frankin Delano Roosevelt (un preşedinte pe care Reagan l-a apreciat în tinereţea sa).

Aparent detaşat şi neinteresat de detalii concrete, dispus să delege responsabilităţi, mai degrabă decît să le concentreze autocratic, Reagan a luat în serios ideologia. Lupta împotriva a ceea ce el a definit într-un celebru discurs la începutul primului său mandat prezidenţial drept imperiul răului a fost ideea-cheie a Doctrinei Reagan. Pentru el, dictaturile comuniste erau absolut lipsite de legitimitate. El ştia că, aşa cum a scris cîndva Leszek Kolakowski, "minciuna este sufletul etern al comunismului". Tocmai de aceea, Reagan a sprijinit forţele democratice, anti-comuniste din Europa de Est, URSS, dar şi din alte zone. Au fost, fireşte, şi erori tactice (Irangate, de pildă), însă, în ansamblu se poate spune că Doctrina Reagan a fost încununată de succes. Fără presiunile americane, ar fi fost greu de imaginat schimbările asociate cu linia reformistă a lui Gorbaciov. Toate informaţiile concură asupra faptului că liderii sovietici deveniseră conştienţi, la mijlocul anilor "80, de faptul că URSS nu putea face faţă sfidării americane, în primul rînd în planul tehnologiilor militare (între acestea, mult ironizata Iniţiativă de Apărare Strategică).

Pe de altă parte, aşa cum recunoaşte şi Mihail Gorbaciov într-un articol publicat în New York Times din 7 iunie 2004, Reagan a fost un preşedinte care ştia să asculte. Odată cu deschiderea internă din URSS, Reagan a participat la dialog şi a admis faptul că epoca imperiului răului se sfîrşise. Ideologia sa nu era una inflexibilă. Trebuie spus că Ronald Reagan a jucat un rol important în relaţiile româno-americane. Am examinat acest subiect în editorialul meu din Jurnalul Naţional (12 iunie 2004), deci nu insist. Semnificativ este faptul că, după 1985, cînd Gorbaciov pornise în direcţia reformelor radicale, Reagan i-a transmis lui Ceauşescu categorica sa dezaprobare în raport cu gravele încălcări ale drepturilor omului în România. Ceauşescu l-a detestat pe Reagan, în care a văzut, nu fără motiv, un adversar redutabil al oricărei tiranii. în octombrie 1988, în timpul vizitei la Bucureşti a lui John Whitehead, adjunctul secretarului de stat, Ceauşescu şi-a declarat nemulţumirea în raport cu poziţia "ideologică" (deci anticomunistă) a Administraţiei Reagan, comparînd-o defavorabil cu aceea a administraţiei Nixon (menţionez excelenta lucrare scrisă de Roger Kirk şi Mircea Răceanu, Romania versus the United States, Diplomacy of the Absurd, 1985-1989, publicată în traducere română la Editura Silex în 1995). Efectele acestei strategii de încurajare a reformelor şi de opoziţie faţă de dictatorii totalitari s-au văzut în acel miraculos an 1989, odată cu prăbuşirea regimurilor leniniste din Europa de Est şi Centrală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara