a apărut, în condiţii grafice excepţionale,
sub auspiciile revistei „Q Magazine”,
un magnific album intitulat Români
de centenar. „Acest album – scrie Floriana Jucan
în scurtul ei cuvînt introductiv – stă mărturie
faptului că România are un trecut istoric, politic
şi cultural pe care îşi poate sprijini viitorul.
Misiunea noastră este aceea de a participa la
construirea lui.” Personalităţile care au consimţit
să-şi destăinuie gîndurile prilejuite de Centenarul
Marii Uniri sînt de o extremă diversitate sub
raportul profesiunii, al notorietăţii, al atitudinii
faţă de evenimentul aniversat şi reverberaţiile
lui în actualitate. Ascultăm vocile unor foşti
preşedinţi şi premieri ai României, vocile unor
muzicieni, scriitori, critici literari, actori, artişti
plastici, ale unor clerici, diplomaţi, sociologi,
istorici, ale unor medici, avocaţi, antreprenori,
sportivi de performanţă etc. Şi, totodată, ne
delectăm cu fastuoasele imagini ale albumului,
veritabilă sinteză a creativităţii şi peisajelor
româneşti : o floare-decolţ,
mausoleul de la
Mărăşeşti, Mănăstirea
Voroneţ, Masa Tăcerii,
aparatul de zbor al lui
Vuia, un pelican din
Delta Dunării, podul de
la Cernavodă, Palatul
Culturii din Iaşi, cimitirul
vesel de la Săpînţa,
castelul Bran, o capră
neagră, Ateneul Român,
ceramică de Horezu,
Cazanele Dunării, dansul
căluşarilor… – în total,
aproape 70 de planşe,
de o eminentă calitate
şi forţă expresivă.
Interesul major
al cărţii, anchetă sociologică
sui-generis,
rezultă din confruntarea
punctelor de vedere ale
colaboratorilor, care
alcătuiesc laolaltă un
eşantion reprezentativ,
apt aşadar să ne edifice
asupra imaginii Centenarului
din variate
unghiuri şi perspective,
nu o dată diametral
opuse. Subiacent sau
explicit, toţi contributorii
care depăşesc stadiul
efuziunilor subiective
şi al entuziasmelor
convenţionale ajung să-
şi pună trei întrebări :
Ce am fost? Ce sîntem?
Ce vom fi? O clasificare
sumară identifică urmă
toarele tipuri generice:
optimişti integrali,
optimişti condiţionali,
pesimişti moderaţi şi
pesimişti sumbri. Iată,
din prima categorie,
cîteva enunţuri edificatoare: „Este cu atît mai
remarcabilă situaţia de azi: o Românie ancorată
solid într-o Europă a naţiunilor care creează
împreună un destin comun; o Românie componentă
strategică importantă a NATO; dar mai ales o
Românie care încearcă să cultive valorile democraţiei
şi umanismului” (Radu Ioanid); „Patriotismul
luminat, caracterul integru şi gîndirea strategică
ne vor ajuta să devenim mai puternici ca naţiune
în următorii 100 de ani” (George Cristian Maior);
„Trăgînd linie, putem fi bucuroşi de ce am realizat
împreună : o societate civilizată, plurală, vibrantă,
unde speranţa constituie încă un capitol simbolic
valid” (Teodor Baconschi).
Invocarea speranţei drept „capital simbolic”
îl trage pe autor spre categoria următoare, aceea
a optimiştilor condiţionali: „Trăim într-o lume
plină de promisiuni şi speranţe, speranţe,
speranţe...” (Dumitru - Dorin Prunariu); „Centenarul
va trebui să aibă în primul rînd o funcţie curativă”
(Dan Dungaciu); „văd acest Centenar aşezat sub
semnul unui permanent provizorat şi al încercărilor
repetate de conturare a unei identităţi care să
desfidă polarizările şi să crească stima de sine a
românilor” (Gabriela Adameşteanu); „Viitorul
ne aparţine doar în măsura în care îl definim noi
înşine” (Mihai Nadin).
O treaptă mai jos, poposim în lumea celor
care văd îndeosebi jumătatea goală a paharului:
„În curînd se vor împlini trei decenii de la Revoluţia
din decembrie 1989... Ce-am realizat noi în acest
timp? Ce capodopere am dat? Ce democraţie am
creat?” (Eugen Simion); „De un secol încoace,
nu ne-am învrednicit cu un alt proiect şi nici nu
sunt şanse în acest sens” (Răzvan Theodorescu);
„România pare mai puţin pregătită decît oricînd
să facă faţă marilor provocări ale mileniului trei”
(Irinel Popescu); „Unde sunt bărbaţii de stat ai
României anului 1918?”
(Dinu C. Giurescu).
E momentul, în
fine, să-i ascultăm pe
pesimiştii integrali : „Din
cei 100 de ani, dacă scădem
intervalul 1947-1990 (dar
nici intervalul din ’90
pînă astăzi nu este unul
de adăugat organic), ră-
mînem, efectiv, doar cu
29 de ani în care România
a fost plină de energii şi
a trăit jubilatoriu consecinţ
ele lui 1918. În rest,
sunt drame, atrocităţi,
umilinţe, genocid intelectual,
apoi egoism,
minciună, corupţie şi
manipulare” (Pavel Şu-
şară); „2018... Pădure
sălbatecă de cruci din
stejar negeluit. România!
Încotro!?!” (Cristian Mandeal).
Aici se fac auzite
şi vocile apocalipsului:
„O presimţire spăimoasă
mă încolţeşte la acest
centenar: ciuntirea României
noastre la ucazul
înaltelor porţi, autonomia
regională fiind pretextul
viitoarei Românii mici”
(Marian Nazat); „hoardele
păgîne [...] se învîrt în
jurul ţării noastre şi se
uită de 100 de ani la ea
ca vulturii şi corbii,
aşteptînd momentul
potrivit, cum au făcut-o
în 1940 sau în 1945, şi
promit s-o facă şi în 2018,
pentru a ne scoate din
istorie şi pentru a ne
şterge de pe harta Europei.
Vegheaţi!, ne spune
Mîntuitorul, şi fiţi pregă-
tiţi pentru clipa în care
Pămîntul Ţării va trebui să fie din nou stropit cu
sîngele vostru” (Alexandru Surdu).
Iată-ne la sfîrşitul conspectului nostru
selectiv, în care sper să nu fi omis nicio propoziţie
esenţială. Dacă am reuşi să-i adunăm pe preopinenţi
în jurul aceleiaşi mese rotunde, de bună seamă
că fiecare dintre ei şi-ar susţine mai departe
propriul punct de vedere şi larma opiniilor contrare
ar deveni repede sinonimă cu tăcerea. Este un
tablou veridic al dezbinării noastre la Centenarul
Marii Uniri. Calea cea mai bună spre a ne calma
îngrijorările şi a ne păstra curajul este, cred, să
revenim la ilustraţiile cărţii, care reflectă exemplar
patrimoniul nostru inalienabil, altfel spus:
România eternă.
