Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Romanul total de Gabriel Dimisianu

Comentând, acum câțiva ani, cărțile de până atunci ale lui Gabriel Chifu, de poezie, de proză, de eseuri, observam că fă- ceau vizibilă „ o tensiune caracteristică spre totalitate”. Și acum se poate vorbi de ea la acest scriitor.
Un critic de azi, Răzvan Voncu, vede în cartea cea mai nouă a lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, „un roman total”, o alcătuire narativă care impune prin „amplitudinea cuprinderii realității”.
Caramia este numele exotic al țării în care lectura acestei cărți ne proiectează, readucându-ne totuși repede într-o lume în care multe ne sunt familiare: nume de așezări și de oameni, evenimente din istoria apropiată, cum ar fi, de pildă, venirea minerilor în „orașul de câmpie uriaș“, pentru a face ordine.
Sunt mai multe personaje-narator în carte, aducând fiecare perspectiva proprie asupra lumii în care le-a fost dat să existe, să lege prietenii sau iubiri, ori să intre în conflicte, în raporturi care sfârșesc rău. Ștefan Orban și Cora sunt un cuplu „cu defecțiuni”, cu nepotriviri vizibile: el are 51 de ani, iar ea cu 20 mai puțini, ea e înaltă, iar el mai degrabă scund, sexual ea este nesățioasă, iar el mai mult blazat, apatic. Și totul e orchestrat de clipocitul ireprimabilei ploi, al ploii de trei sute de zile: „...pe străzi s-au format mici pârâiașe. Nu trebuie să am cine știe ce imaginație ca să-mi închipui că, dacă o s-o țină tot așa, curând, această bizară aglomerare umană destructurată, orașul Z., pe care l-aș asemăna cu o enormă valiză de carton în care cineva a înghesuit de-a valma tot soiul de lucruri care n-au ce căuta laolaltă, orașul acesta de câmpie uriaș, sluțit și de obicei prăfuit, se va preface într-o tulbure Veneție”.
Resemnarea, autoreprimarea, mulțumirea cu ce li se oferă intră în filosofia unor personaje ale căror dorințe nu întrec capacitățile de a le împlini. Satisfacția lui Orban este de a fi măcar în parte posesor al Corei, consolat cu ideea că decât nimic este mai bine să primească totuși ceva, o parte din întreg. („Îmi este clar: n-am cum să renunț la Cora, aș fi terminat. Singura mea șansă e s-o păstrez lângă mine și să mă mulțumesc cu cât îmi dă ea. Da, da, să mă mulțumesc cu cât îmi dă ea. Nu e pe de-a-ntregul a mea, e doar parțial a mea. Ceea ce e îngrozitor, desigur, dar asta e realitatea”). Mulțumirea în iubire cu cât i se dă este câteodată, pentru una dintre părți, o soluție. Intervine și argumentul consolator că, în fond, „nimeni n-o are (pe Cora – n.n.) pe de-a-ntregul”.
Ca și alte romane ale lui Gabriel Chifu (Unde se odihnesc vulturii, Valul și stânca, Maratonul învinșilor, Cartograful puterii, Povestirile lui Cesar Leofu) și cel de față ne câștigă prin marea liniște narativă, prin expresivitatea imaginilor surprinse pe viu, s-ar zice, prin realismul restitutiv. Evenimente ale istoriei postdecembriste sunt reproiectate din perspectiva unei calme evocări, niciodată pătimașe, refăcând cursul unor desfășurări în care personajele sunt angrenate în chip natural. Chiar și atunci când participă la violențe, ca executori sau ca victime (am amintit de mineriade), sau la cursa pentru dobândirea puterii politice în vremea din urmă. Titi Ciurel vrea să ajungă președintele Caramiei și la fel profesorul Grima, avântat în cursa electorală din anul 2014. Reîntâlnim, în viziune sarcastică, versiunea unor episoade notorii din epoca postdecembristă, ilustrând de toți râvnita revenire a Caramiei la capitalism. Între altele, istoria privatizării unei mari edituri de stat în beneficiul unui influent om de afaceri cu reputația, de altfel meritată, de neîntrecut cărturar.
Dar ploaia de trei sute de zile generează imensul val care mătură tot, desprinde din fundație casa de pe țărm și o împinge în larg. E un mod de a prezice sfârșitul,nu doar simbolic, al nefericitei Caramii, cu așezări și oameni. O dramatică încheiere ce nu lasă loc vreunei speranțe de izbăvire : „Localitate după localitate, sate și orașe, chiar și capitala, nesăbuitul oraș Z., apele cele mari care înecaseră țara, nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit,năruit, mistuit, spulberat, până când din lumea aceasta impură, reală sau ficțională, nu mai rămaseră decât pulbere, și frânturi de propoziții, și praf de cuvinte”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara