Apărut în urmă cu şapte
ani, într-o primă ediţie, –
comentat elogios de
Dan C. Mihăilescu
(„Calitatea naraţiunii
rezidă în simplitatea
conturelor, simbolismul
moderat al situaţiilor, limpezimea
psihologiei infantile şi absenţa
oricărei urme de tezism“), Alex.
Ştefănescu („romanele destinate
cititorilor cu experienţă sunt
de o diversitate caleidoscopică“),
Daniel Cristea-Enache („Cu un
bun instinct artistic, Stelian
Ţurlea evită să-şi transforme
romanul într-o carte moralizatoare,
un manifest politic
anticomunist, cu miză complet
diferită“) – tradus în două
ediţii succesive în Italia, despre
care au scris, la fel de elogios,
Ingrid Beatrice Coman şi Davide
Arrigoni, romanul În absenţa
tatălui al lui Stelian Ţurlea
este, în bună măsură, pentru
cititorul de azi, o carte „nouă”;
tipărirea celei de-a doua ediţii
„româneşti” la Editura Junimea
impune cel puţin două observaţii
care ţin de judecata de valoare
şi, deopotrivă, de aceea de
situare a romanului lui Stelian
Ţurlea.
Mai întîi, cum se vede, În absenţa
tatălui este un roman rezistent, care
nu se uită după primul impact şi care
interesează prin problematică,
dar şi prin calitatea construcţiei
epice; apoi modalitatea narativă,
intriga, protagoniştii, „ideologia” şi
„mesajul” sînt ale aşa-numitului
roman al obsedantului deceniu şase,
cum l-a numit Marin Preda; nu este,
însă, un roman „politic”, de felul
acelora, masive, tipărite, înainte de
1990, de autori „clasici” de-acum
e, în fapt, o replică subtilă la modul
şi „viziunea” lor.
Protagonistul cărţii, Andrei, un
copil de 12 ani, este o existenţă care,
pusă în ecuaţia unor structuri narative
moderne, refuzînd „tezele”, dezvăluinduse
în fluxul de conştiinţă al monologului
interior şi în deschiderea povestirii
în povestire , devine un destin;
personajul-narator nu critică, nu
protestează, nu „înfierează”, nu se
uită înapoi cu mînie, îşi spune
viaţa din absenţa tatălui, trimis, pe
nedrept, în închisoare, consemnează
tot ceea ce i se întîmplă, iar din suma
acestor întîmplări, se iveşte portretulrobot
al individului agresat de o istorie
mereu potrivnică şi, în egală măsură,
se conturează profilul epocii sale:
existenţa şi realitatea văzute prin
ochii copilului exprimă, în fond,
condiţia umană din România anilor
’50 ai secolului trecut. Epoca lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej e întreagă
în copilăria lui Andrei care, iată, trece
brutal din vîrsta de aur a jocurilor
şi jucăriilor în vîrsta de fier a unei
societăţi staliniste care îşi constituie,
sub ochii miraţi ai copilului, structurile
de putere. Prin romancieri precum
Stelian Ţurlea sau Ioan Florin Stanciu
care, în Cinema Orient scrie romanul
colectivizării, proza noastră recuperează
un teritoriu ce părea compromis,
ratat, de imensa maculatură a „romanului
satului românesc” şi „romanului
politic”.
După ce miliţienii îi arestează
tatăl, Andrei rămîne bărbatul din
casă, stîlpul familiei: „am un drum
de făcut, pînă mă-ntorc te las bărbatul
din casă, ai grijă de mama şi de fratele
tău”, îi spune tatăl luat de un „Gaz
albăstrui” din faţa casei. Acesta e
momentul cînd protagonistul romanului
asumă altă vîrstă, chiar dacă, pe
maidanul dintr-o mahala bucureşteană,
continuă să participe la jocurile precare
îngăduite de vreme (ţurca, fotbal
cu mingea de cîrpă, vizite în ruinele
unei case distruse de bombardament
în războiul care se terminase de
curînd), merge, în locul tatălui, să
cumpere un brad de Crăciun, împarte
cu cei din casă tristeţea arestării
şoferului fără vină şi bucuria de a
avea un brad „chipeş” la care să vină
Moşul, află ce va fi fost „stabilizarea”
de la tatăl lui Gore, băiatul rău din
cartier („taică-su care se-ntorsese
diliu de pe front, tîra un picior şi
mergea cu o cîrjă, se dilise şi mai rău
la stabilizare, cînd pe sacii cu bani
cu care spera să-şi cumpere o casă
a primit de nu-i ajungea nici pentru
o stofă englezească”), Sandu, un băiat
din gaşcă, moare de tetanos, bunicul
din partea mamei îi arată „medalia
regească”, ordinul primit în războiul
de întregire a neamului, dar asistă
şi la felul cum e percepută fapta într-o
epocă a neisprăviţilor („mama îmi
spusese că era cît pe ce s-o păţească
cu vreun an în urmă pentru medalia
asta, se trezise un neisprăvit să întrebe
cum de umblă cu medalia regească
în piept, oare pentru asta şi-a vărsat
sîngele clasa muncitoare, o fi zis-o
de mai multe ori, pînă l-au săltat
pe bunicul şi l-au luat la întrebări
la miliţie”), e victima „restrîngerilor
de spaţiu”, specifice epocii, cînd
doi miliţieni îi anunţă că „trei camere
sînt prea multe” şi trebuie „să se
restrîngă la două”, iar scena vizitei
miliţienilor e de un dramatism profund:
„mama plîngea în hohote, ghemuită
în scaunul pe care îl reaşezase pe
picioarele lui, Doamne, zicea, Doamne,
de ce mi se întîmplă toate astea, i-am
înconjurat cu braţele umerii care i
se zgîlţîiau, şi fratele meu mai mic,
care se apropiase între timp, a
făcut la fel, era speriat şi plîngea şi
el, doar eu mă ţineam tare, dar simţeam
că dacă-or să mai bocească mult o
să cedez şi eu, mi-am înfundat faţa
în părul ei, mirosea a flori de salcîm”.
Copilul de 12 ani trebuie să se ţină
tare în faţa tăvălugului unor întîmplări
în al căror tîlc va desluşi înţelesul
istoriei şi al epocii în care trăieşte;
un film cu eternii eroi ai armatei
sovietice eliberatoare e „un căcat
sovietic”, asistă, în sala de judecată,
la procesul tatălui, cînd mătuşa Rozalia
protestează deschis, întrucît adevăratul
vinovat, un şofer beat, nici măcar nu
e chemat „pentru că e membru de
partid” şi „de asta tata o să-nfunde
puşcăria”, află, cu acest prilej, de
la oamenii din preajmă ce e frica, dar
şi rostul solidarităţii familiei largi, ca
un mod de a rezista agresiunii epocii
(„Nu ţineam minte să fi fost atîta
lume la noi în casă, cîteva zile un
du-te-vino ameţitor, unchi şi mătuşi
pe care nu-i mai văzusem de amar
de vreme, pe unii nici măcar nu-mi
aminteam că-i mai văzusem, veneau
cîteva ore, sau o zi, vroiau neapărat
să-i spună ceva mamei şi plecau
repede, părea să nu le pese că pe
ea n-o prea interesa ce-i spuneau ei,
obosise ascultîndu-i, avea cearcăne,
tocmai atunci îşi începuse serviciul.
Nu ştiu ce tot aveau să-i zică. Dar
cînd a venit bunicul din partea mamei,
m-am bucurat, adusese gutui, nuci
şi poame uscate după care eram mort,
dar mă cam mira venirea lui, ştiam
că pleacă rar de-acasă şi acuma
străbătuse atîta distanţă şi neanunţat,
m-a bătut pe umăr, cum avea obiceiul,
ce mare te-ai făcut, mi-a spus, eşti
flăcău acuma”), face cunoştinţă cu
„omul de la Securitate”, care ocupă
camera „în plus” din casă şi care îl
învaţă că peste tot sînt duşmani ai
poporului şi avioane ce paraşutează
partizani, iar, dintr-o discuţie aprinsă
între doi securişti, află cum trebuie
executaţi chiaburii: „trebuia să tragi
în ei, cum să trag, dacă n-aveau vreo
vină, zicea celălalt, habar n-avem că
n-aveau vreo vină, răspundea primul,
mie îmi e destul că se împotriveau,
iar celălalt nu se lăsa, nu vezi că se
împotrivesc toţi, iar primul ridica
vocea, asta nu ne împiedică să mergem
înainte, trebuie să se dea pe brazdă,
îi putem trimite la Canal, iar celălalt
îl întrerupea, pînă la Canal e mai
simplu ce-ţi spun, tragi în ei să nu
se mai împotrivească, mama lor de
chiaburi”. În sfîrşit, Andrei descoperă
feminitatea în pulpele dezgolite şi
chiloţeii de diftină ai lui Lili, nu
are, însă, acces la cunoaşterea limbilor
străine („nu ştiu limbi străine – îi
spune Laurenţiu – şi-n oraşu’ ăsta
e greu să le înveţi, nimeni nu mai
recunoaşte că ştie germană, să
nu-l vîneze securiştii că-i fascist,
engleză de-abia mai admite vreun
boşorog că mai ştie, să nu se spună
că se dă cu imperialiştii, abia a găsit
bunica o franţuzoaică, fostă călugăriţă
şi pe urmă învăţătoare cînd au închis
comuniştii mănăstirea”), vrea să
citească şi altceva decît despre „Ceapaev
ăla” pentru că, în alt joc al copiilor
e „întrecerea care ştie mai multe, de
oriunde”, dar bibliotecile s-au risipit
din aceeaşi frică atoatecuprinzătoare
în epocă („mătuşa mea, sora mai
mare a tatii, care şedea pe aceeaşi
stradă cu noi, avusese un munte
de cărţi pe care le-a dat în dreapta
şi-n stînga cînd auzise că nu e bine
să ţii în casă tot ce publicaseră burghezii
ăia dinainte, şi că unii au ajuns la
pîrnaie pentru-un fleac ca ăsta”), nu
primeşte cravata de pionier, „simbol
al sîngelui vărsat de ilegalişti”, pentru
că tatăl e în închisoare, merge la
teatru şi, în primul act, vede „o piesă
cu un chiabur care voia să facă rău,
ca toţi chiaburii, şi uneltea împotriva
înfiinţării întovărăşirii agricole
într-un sat, iar alţi doi ţărani refuzau
să dea cotele pentru hrana muncitorilor,
le tot ascundeau sub o claie de fîn,
dar au fost daţi în gît de alţi doi
care i-au făcut să se dumirească
pentru că în noua orînduire ţăranii
şi muncitorii trebuie să fie ca fraţii
şi trebuie să se ajute în lupta împotriva
duşmanului comun care pîndeşte
la tot pasul să împiedice realizările
şi atunci apare un muncitor de la o
uzină, care se făcuse activist pentru
că nu mai suporta nedreptatea şi îl
demască pe chiaburul îndărătnic,
care la sfîrşit se ascunde după o claie
de fîn şi pe urmă fuge din sat în
huiduielile ţăranilor”; în actul al doilea
e şi mai rău: „mai mulţi bărbaţi şi
femei care se proţăpeau drept în faţa
noastră, luminaţi de cîte un reflector,
şi începeau să recite, îşi plecau capul
cînd terminau, se retrăgeau, apărea
altul, la fel de ţeapăn, parcă înghiţiseră
toţi nişte ciomege, am recunoscut
vreo două poezii de A.Toma şi Victor
Tulbure, erau şi în cărţile de şcoală,
pe altele nu le ştiam, dar semănau
între ele, despre partid-trup al
ţării, hidrocentrale şi grîu, stahanovişti
care urmau exemplul luminos al
muncitorului sovietic şi una despre
viscolul care trebuie răpus”.
Antologică e scena cînd trebuie
să-şi arate curajul (nesăbuit, atunci)
de a trece pe trotuarul din faţa caselor
ofiţerilor ruşi; ironie, umor, sarcasm,
într-un aliaj care dă valoare romanului
unui prozator cu o fină intuiţie a
psihologiilor şi mentalităţilor unei
epoci problematice.
Nu în ultimul rînd, Stelian Ţurlea este
un excelent creator de atmosferă; iată
episodul de început, al cumpărării bradului
de Crăciun: „În spatele halelor de carne
şi peşte, de unde cumpăra tata burta
pentru ciorba de burtă, era platoul
unde se vînd legumele vara, dar acum
nu erau decît mormane de zăpadă care
acopereau tarabele goale şi într-o margine
un grup mare de oameni care tropăiau
să se încălzească, am fost convins că
aşteptau brazii şi aşa era. Încă nu
venise camionul cu brazi. M-am aşezat
în spatele ultimului om şi îndată după
mine s-au mai aşezat alţi doi, se făcuse
ditamai coada, tropăiam şi eu cum făceau
ceilalţi, n-ai îngheţat, măi, piciule, m-a
întrebat unul, am dat din cap că nu, de
ce nu eşti acasă şi dîrdîi aicişa, la brazi,
am îngăimat eu, aha, nu putea să vină
tac-tu, dar nu i-am mai răspuns, nu era
să-i spun toată tărăşenia cu tata, omul
nu părea dornic să-mi asculte povestea,
îşi reluase discuţia cu vecinul lui înainte
să deschid gura pe care nici n-aveam
de gînd s-o deschid, din cînd în cînd
auzeam pe cîte unul care întreba mai
vine, dom’le, maşina aia cu brazi, ce zic
ăştia, zice că-i pe drum, pe drum, pe drum,
da’ se face miezu’ nopţii, şi io ce poci
să-ţi fac, m-ai întrebat ce zice şi ţi-am zis,
şi dacă s-o fi înzăpezit pe undeva şi nu
mai vine, se trezea cîte unul să întrebe
şi un fior ne străbătea pe toţi, asta chiar
ar fi fost ghinion, să se înzăpezească taman
în seara de ajun, ne-ar fi spus, măi, omule,
parcă ei ştiu, nu se lăsa cel care aruncase
piatra, şi după o vreme se isca o mişcare
şi coada parcă se trezea din amorţeală,
se legăna într-o parte şi alta, parcă era
vie, cineva spusese că maşina a intrat
în oraş, cum o fi ştiut, nu înţelegeam,
oamenii se îmbăţoşau brusc, se aşezau
frumos unul în spatele altuia, cîţiva cîrteau,
că ei fuseseră înaintea nu ştiu cui, ăia îi
repezeau să-şi vadă de trebile lor, îi calmau
cei din spate, or să fie brazi destui,
întotdeauna aduc destui, o să şi rămînă
şi-or să-i pună pe foc, cine a avut grijă
şi-a cumpărat deja, acuma l-or fi şi împodobit,
ne uitam cu toţii în lungul străzii, dar
nu se vedea pînă departe niciun camion
şi agitaţia se fîsîia”.
Sînt, în roman, şi scene de un
lirism acroşant, cum e chiar finalul,
segmentul care închide acolada: absenţa
tatălui a început la Crăciunul unei ierni
viforoase, reîntoarcerea lui se petrece în
sugestia reluării vieţii cu suma intactă
a virtualităţilor sale; „într-o zi, cînd mă
întorceam cu coşul plin cu lemne de la
magazie, am văzut că intrase cineva în
curte, se întunecase şi nu se vedea bine,
dar parcă silueta îmi era cunoscută şi
cînd s-a apropiat l-am văzut pe tata,
am lăsat jos coşul şi m-am repezit la el,
mi-am înfundat nasul în hainele lui, care
miroseau a pădure şi săpun, cel mai
minunat miros din lume, am ridicat ochii
şi l-am privit, cred că se bărbierise de
curînd, zîmbea, ce mare te-ai făcut, a zis,
şi m-a cuprins o moleşeală cumplită,
în vreme ce apăruse şi fratele meu mai
mic, care s-a repezit şi el să-l îmbrăţişeze
şi tot ce-am ştiut să spun a fost, în
timp ce-mi înfundam nasul în hainele
lui, să nu mai pleci”.
Atît şi astfel este copilăria de atunci
a multor oameni mari de acum; În absenţa
tatălui este un alt fel de roman al
obsedantului deceniu, construit fără
cusur în curgerea unui monolog interior
mereu viu, palpitant şi în fluxul unei
conştiinţe lucide a epocii; o carte de
referinţă în proza noastră de azi.