Pentru un autor de romane istorice precum Radu Ciobanu, care-și urmărește eroii în perspectiva timpului și uneori mai mult familiile decât eroii, Heralzii (apărut în 1983) este o excepție: romanul dă seama de felul în care eroii care vin, cu tot neamul lor, din trecut, suportă și participă la una din marile transformări ale istoriei, la un nou început.
El este romanul Primului Război Mondial, adică pentru români în general și mai ales pentru românii din Transilvania, este romanul (istoria, epopeea) marii Uniri spre care s-au îndreptat dintotdeauna, fie că o știau, fie că nu. În romanul lui Radu Ciobanu, heralzii sunt, în primul rând, gazetarii de mare calitate din Transilvania din perioada premergătoare și apoi din timpul Primului Război Mondial care, în condițiile grele ale prigoanei autorităților, au susținut cu orice risc drepturile românilor la expresie, la învățământ, la simpla existență chiar, denunțând abuzurile și agresiunile împotriva lor; Vasile Netea citează nenumărate cazuri de astfel de abuzuri în uitata sa biografie a lui G.Bariț, iar după procesul memorandiștilor din 1894, această prigoană s-a accentuat. Mai mult însă decât lupta lor pentru publicarea unor ziare românești la nivelul celorlalte publicații din Transilvania, săsești și ungurești, romancierul vede în acești ziariști pe adevărații eroi (héros se pronunță la fel ca hérault) ai acelor vremuri și ai unei lupte pe care nu numai o anunță, ci și spre care își duc cititorii. Profesori în cea mai mare parte, acești ziariști devin învățătorii și conducătorii neamului odată cu sau în locul oamenilor politici, unii obosiți, alții închiși după procese nesfârșite și incorecte, prigoniți și obligați să treacă munții în țară. Cum spune unul din eroii romanului cu vorbele lui Iorga, aflate, probabil, la originea titlului și chiar a romanului: „Ziaristul e un herald al adevărului și al dreptății...”
Romanul este cronica anilor hotărâtori ai Primului Război Mondial, văzuți tocmai din perspectiva acestor gazetari și a familiilor lor, care continuă o luptă începută cu o generație sau două în urmă, odată cu apariția primelor gazete românești, dar în alte condiții politice. Lumea veche era acum evident în pragul prăbușirii și marile imperii care o reprezentau nu vor supraviețui cutremurului: între ele, cel austro-ungar. Simbolic, romanul prezintă evenimentele prin prisma întâmplărilor prin care trec cei doi frați Prodan, care reprezintă breasla, parcurg drumul limpezirii și al opțiunilor definitive și își fac datoria, ajungând să-și vadă visul cu ochii. Autorul alege să rupă succesiunea clasică a episoadelor care se înșiră pe firul timpului, și începe cu detenția lui Nestor Prodan, arestat și depus fără multă judecată la o închisoare militarizată, pentru că a refuzat să semneze „Declarația de fidelitate față de guvernul lui Tisza”. Notele, adică amintirile sale încep probabil prin decembrie 1917 (reconstituite, ele n-au dată precisă), după armistițiul acceptat de România pentru că rușii părăseau în debandadă frontul după revoluția bolșevică din noiembrie, și încep cu rememorări ulterioare, cu o scrisoare imaginară, adică cu exercițiul profesiunii sale, cu scrisul despre evenimente, fie că are, fie că nu are cititori.
În curând, el primește hârtie și creion pentru că românii nu mai sunt un pericol după ce au acceptat armistițiul, îi spune ironic un oficial care vizita închisoarea, dar Nestor Prodan îi răspunde, trasând în câteva cuvinte crezul românilor din acei ani teribili: „Înfrângerea României nu înseamnă că Imperiul va supraviețui și nici că noi, cei de aici, vom înceta lupta noastră”. Nestor este un intelectual și un ziarist de vocație pentru care nu există alternativă, iar riscurile implicite în condițiile prigoanei sporite din timpul războiului nu contează pentru că ziaristul are o armă eficace, spune el, „scrisul mă apără, îmi dă putere. Cât timp pot să scriu, mă simt tare și la adăpost de orice primejdie”.
Prima însemnare datată din jurnalul, întâi imaginar, apoi real, al deținutului este din 14 februarie 1918 și tot restul romanului, cu felii temporale retroactive care taie curgerea evenimentelor, nu este decât parcurgerea acestui an teribil: început sub semnul dezastrului, al înfrângerii priciunite de dezerțiunea aliaților ruși după strălucitele victorii românești de la Mărășești și Oituz din 1917, anul se va încheia apoteotic cu Marea Adunare de la Alba Iulia, care proclamă Unirea; în roman, ea este anunțată de manifestarea ad-hoc de la Blaj, când mulțimea a primit entuziast primul avion românesc (fapt istoric, se pare), venit să anunțe că armata va intra în Transilvania numai după unirea votată liber de delegați. În acest timp, Voicu Prodan, fratele mai mic al lui Nestor, parcurge la rândul său traseul de la prăbușire la victorie, Calvarul unui intelectual sensibil și iubitor de viață care își găsește în cele din urmă drumul: recomandat lui Iorga de Andrei Moga (proiecție a poetului Octavian Goga), el își reia meseria de ziarist și în cele din urmă, smuls din deznădejde și din dezorientare de dragostea unei femei puternice, se înrolează voluntar și participă la luptele pentru eliberarea Moldovei, unde este rănit. Emblematic, cei doi frați întruchipează spiritul nou al tinerilor intelectuali care trec prin cele mai grele încercări ca dovadă că timpul pasivismului practicat de bătrânii politicieni ardeleni în condițiile unui parlamentarism de fațadă, autoritar și opresiv, trecuse; ei își câștigă libertatea prin acțiune.
Romanul are amploarea și, totodată, precizia hărților militare, culoarea și neprevăzutul vieții, umorul sobru al vorbelor spuse la focurile de tabără, freamătul autentic al discuțiilor din saloane, duritatea și patetismul cuvintelor auzite în săli de spital, pe stradă, în tranșee, cu o remarcabilă capacitate de sugestie, de evocare și de poezie. Citită pagină cu pagină, cartea însumează un mare număr de portrete memorabile ale unor personaje de fundal, lumea bătrânilor de pildă, „gazetarii bătrâni, formați la școala lui Barițiu, care mai scriu și acum binefapture în loc de binefacere”; dar ei nu sunt adversarii, ci sprijinitorii tinerilor pe care îi susțin uneori fără s-o spună și care cultivă, nu fără secret umor, modalitățile de intervenție și de expresie cu care erau obișnuiți, cum spune directorul Băncii Popdan: „până la a ajunje la acțiune, până la a rădica baricade, întotdeauna sunt de lipsă cei ce cujetă și pertractează.” Și așa mai departe, rarii trădători precum ziaristul Emilian Jurj, căruia parcă și silueta îi dezvăluie caracterul („nu întorcea capul, ci se răsucea cu tot trupul, de parcă ar fi avut gâtul țeapăn, ca lupii”), judecătorul Lörincz, care l-a condamnat pe Nestor, nu fără o secretă admirație pentru cerbicia lui și a celorlalți români a căror forță interioară o intuiește („sunteți o nație ciudată și mă întreb cum reușiți să vă puneți pecetea pe tot ce vine în contact cu dumneavoastră”), militari în sensul adevărat al cuvântului, ca maiorul Dragomir care așteaptă cu calm luptele viitoare deși știe că nu le va supraviețui („știu că în cei doi ani de neutralitate s-a vorbit prea mult în loc să fie pregătită oștirea”) etc.
Nu întâmplător, cei mai prezenți în aceste pagini și cei mai vii sunt – alături de ziariști – țăranii, țăranii simpli din viața de toate zilele, o viață de permanentă luptă și exercițiu al demnității. Așa este Prodan, tatăl ziariștilor, bătut de jandarmi în primărie pentru că împodobise poarta cu un arminden (creanga verde anunțând începutul primăverii care se îngălbenea uscându-se) legat cu panglici roșii și albastre și multe altele care nu sunt nici invenții, nici exagerări: îndârjirea cu care sătenii arborau tricolorul românesc apare și la alți scriitori cu origini țărănești din epocă, la Peter Neagoe de pildă, născut și el în Mărginimea Sibiului, care- și amintește că „cu toții eram foarte patrioți, mai ales tatăl meu. De la vârsta de doisprezece ani eu purtam un brâu țesut din fire roșii, galbene și albastre, culorile drapelului român, în ciuda jandarmilor împărătești, pe care această provocare mută nu întârzie a-i irita”. Aflând că pe copil l-au amenințat jandarmii că o să-i ia brâul, tatăl a spus doar atât: „Să poftească să-l ia; o să vedem noi pe urmă” etc. Așa sunt și fiii acestor țărani, gazetarii cum sunt cei doi frați Prodan, victime de mici ale persecuției împotriva dreptului la demnitate și la utilizarea limbii române, despre care paginile din amintirile personajului Nestor sunt similare cu amintirile reale ale lui Slavici din primii lui ani de activitate în comitatul Oradiei. Iar lupta nu era numai de principii, ea reflecta marea lor dragoste pentru cuvântul tipărit în limba maternă, așa cum o consemnează în jurnalul său elevul Valeriu Braniște, viitorul mare gazetar contemporan cu eroii romanului lui Radu Ciobanu, dragoste despre care tot Nestor Prodan nota: „Exista în casa noastră o adevărată voluptate de a povesti și de a asculta... Sâmbăta seara, tata citea cu glas tare Foaia poporului, tipărită cu litere latine, sau Călindarul poporului, imprimat cu chirilice...”
Sunt tipuri și situații în acest roman care nu vor putea fi bine înțelese decât dacă le punem în relație cu cele din alt roman al autorului, din Crepuscul, care încheie ciclul de viață deschis de Heralzii. Dacă romanul Primului Război este oglinda, încununarea unei lupte și momentul de jubilație al unei lungi așteptări (cum spunea Nestor Prodan la începutul lui: „avem timp și, la nevoie, mai putem lupta o mie de ani”), Crepuscul este istoria prăbușirii speranței pentru că roata istoriei se întoarce: războiul în care țara a fost târâtă de conducători iresponsabili este pierdut și țara va fi ocupată de ruși. Moartea bătrânului avocat Sever Moldovanu, de o tristă măreție în singurătatea crângului, sub nuc, este și ea simbolică.
În Heralzii, publicat și desigur scris după Crepuscul, Radu Ciobanu simte nevoia să prefațeze drama unei familii care cuprinde în sine dramele unei țări întregi: această „prefață” este necesar istorică. Ea se desfășoară pe o scenă cât toată țara, cu numeroase incizii în zone și medii foarte diverse, și se încheie jubilatoriu, cu începutul unei ere așteptate. În Crepuscul, roman de un neobișnuit rafinament al sugestiei și totodată de forță creativă, totul se cuprinde în drama și moartea bătrânului care supraviețuise fiului și care decade treptat, în mărunte abdicări, sperând să poată salva măcar viitorul nepotului: dar nu nepotul, ci fiul i se înfățișează în vis, anunțând moartea, care nu e nici bună, nici rea, ci doar un capăt, neantul. Față de acest sfârșit de lume (văzut din alt unghi în Arhipelagul), cu personaje puternic marcate de destine individuale, principalii actori ai dramei cu final apoteotic din Heralzii, ziariștii și mai ales frații Prodan, au un profil mai degrabă reprezentativ: fiecare întrunește trăsături ale unui tip și autorul ar fi putut spune despre acești înaintași cum Rebreanu despre eroul său: „în Apostol am vrut să sintetizez prototipul” acelei generații.