Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Romancierul cazurilor morale de Răzvan Voncu

Volumele al V-lea și al VIlea din ediția Agârbiceanu, pe care o îngrijește Ilie Rad în colecția „Opere fundamentale” a Academiei, conțin cele mai importante romane ale scriitorului.
Începând cu Arhanghelii (1914) și terminând cu Strigoiul (postum, 1969), se derulează o carieră de romancier dintre cele mai lungi și mai bogate din literatura noastră. Nu întotdeauna receptată ca atare: din cauza modului în care și-a gestionat aparițiile, prozatorul s-a aflat adesea în defazaj față de curentul principal al romanului românesc, ceea ce a făcut ca întâmpinarea să nu fie pe măsura valorii reale a operei sale.
Este un aspect pe care Ilie Rad îl semnalează imediat, în Nota asupra ediției ce însoțește volumele: editorul este obligat să respecte – cum o făcuse și G. Pienescu, la timpul cuvenit – ordinea cronologică a publicării romanelor, deși însemnările lui Agârbiceanu însuși consemnează alte date de elaborare decât cele de apariție.
Astfel, Legea trupului (Povestea unei vieți), tipărit în volum în 1926, fusese, de fapt, încheiat în 1911. A și fost publicat în revistă în 1912, dar, cum era vorba de „Luceafărul” din Sibiu, romanul nu a fost, practic, cunoscut criticii românești. E greu de spus dacă, apărând în volum în anul în care fusese scris, ar fi schimbat destinul romanului românesc, care a trebuit să mai aștepte până la Ion (1920), pentru a fi consacrat drept specia literară principală a modernității noastre. Însă cu siguranță ar fi fost altfel receptat decât în 1926, când, după programul lovinescian din 1919, după romanele lui Liviu Rebreanu, Ion și Pădurea spânzuraților, și după experimentele narative ale Hortensiei Papadat-Bengescu, Agârbiceanu a părut defazat. Sau, în tot cazul, în afara preocupărilor momentului.
Or, adevărul este că, dincolo de argumentele furnizate de același E. Lovinescu, e destul de neclar de ce de-abia Ion a fost recunoscut drept o primă reușită a genului, la noi. Atât Mara lui Slavici (publicat în revistă în 1894 și în volum în 1906), cât și Arhanghelii lui Agârbiceanu (tipărit în revistă în 1913 și în volum în 1914) sunt romane extraordinare, și ca realizare, și ca tematică. Argumentul că Mara e, de fapt, o nuvelă extinsă nu rezistă la confruntarea cu definiția nuvelei și a romanului, date de M. A. Petrovski, respectiv E. M. Forster: opera lui Slavici e un roman în toată regula. Iar Arhanghelii nu s-a bucurat, probabil, de sufragiile lui E. Lovinescu și G. Ibrăileanu, principalii promotori ai romanului modern, înaintea Primului Război, din cauza afilierii sămănă- toriste a autorului. Dar afilierea avea rațiuni sentimentale, nu literare: Ion Agârbiceanu nu este un scriitor sămănătorist, după cum nu este nici un prozator moralizator, ci unul care, cum zice G. Călinescu, înfățișează în opera sa cazuri morale.
Volumele V și VI ale ediției de Opere sunt, prin urmare, înainte de toate, o invitație la relectura acestui prozator special, nu din cale-afară de comod, chiar dacă are o poetică transparentă. 8 romane, care acoperă mai bine de trei decenii de viață literară (Strigoiul, publicat abia în 1969, este încheiat înainte de 23 august 1944), cele mai interesante în evoluția genului. Ion Agârbiceanu a fost contemporan nu numai cu Liviu Rebreanu și Hortensia Papadat- Bengescu, ci și cu Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, G. Călinescu, Mircea Eliade, F. Aderca, I. Peltz și alți romancieri, care alcă- tuiesc un tablou de o splendidă bogăț ie și diversitate a formulelor. Între ei, preotul-scriitor ardelean, coborând foarte rar în Capitală și nefrecventând cercurile literare, face o figură, cumva, marginală. Cultivat mai degrabă de cercurile naționalisttradiț ionaliste, Agârbiceanu nu a fost, de fapt, citit cum se cuvine de către critica modernistă.
În realitate, dincolo de stilul particular al lui Agârbiceanu, romanul Arhanghelii are cele mai multe dintre ingredientele pe care Lovinescu le cerea de la romanul modern. Este localizat, e drept, în mediul rural, însă ruralitatea ardeleană de la 1900 – după cum depune mărturie tocmai romanul lui Ion Agârbiceanu – este mult mai avansată, pe calea capitalistă, decât cea din Vechiul Regat. În timp ce, în proza de dincoace de munți, reprezentantul capitalismului (și, implicit, al modernității) este multhulitul arendaș, peste munți, băieșii din Apuseni sunt niște adevărați cavaleri de industrie: dispun de capitaluri, iau credite, deschid exploatări, angajează lucrători, investesc în tehnologie și au un sistem social bine organizat. Relațiile umane nu mai sunt nici ele guvernate de imperativul comunitar al satului tradițional, ci de regulile capitalismului și de etica afacerilor.
În plus, Arhanghelii este un roman de creație obiectivă, cu o foarte subtilă observație socială și cu un tablou complex al psihologiilor umane. Nu este, desigur, un mare roman de analiză, căci înfățișarea unor cazuri morale impune o tehnică de tip comportamentist. Însă e departe și de lirismul hibrid, pe care îl repudia criticul sburătorist, și de pseudoliteratura autobiografică a multor romane de la 1900, incapabile să se ridice la dimensiunea creației (de la Dinu Millian, al lui Constantin Mille, la Dan, al lui Al. Vlahuță). Arhanghelii este un roman realist puternic, scris în tușe nete, contrastate de fine observații morale și psihologice, fără nici un pic de violență naturalistă. Putea foarte bine să joace rolul lui Ion, în alte circumstanțe literare.
Și următoarele două romane, Legea trupului (1926) și Legea minții (1927) merită reevaluate, din perspectiva canonului nostru istoric. Nu s-a observat, de pildă, că Agârbiceanu dă, fără să vrea (primul dintre cele două texte este scris înainte de Marele Război), o replică tocmai la Ion: în timp ce Rebreanu se plasează, în observația naturii umane, pe palierul instinctualului – prin blestemul pământului, în prima parte a romanului, și cel al iubirii, în cea de-a doua –, preotul-scriitor urcă dinspre instinct (legea trupului) înspre intelect (legea minții). Este o trecere necesitată nu numai de cazuistica sa morală, ci și de evoluția romanului însuși, de la schematismul psihologic de dinainte de 1918, la dinamica modernă.
Trebuie spus că Mircea Zaciu avea dreptate, în monografia sa Ion Agârbiceanu (1955, reeditată cu multe revizuiri și adăugiri în 1964 și 1972): și Sectarii, din 1936, și În pragul vieții, din 1942, sunt romane foarte bune, care, împreună cu primele, alcătuiesc unul dintre cele mai interesante universuri ficționale din proza românească a secolului trecut. De la naturile umane la tehnica austeră și de la problematica morală la stil, totul îl individualizează pe Agârbiceanu, în peisajul, cum spuneam, bogat și divers al romanului românesc interbelic. Prozatorul-preot scrie altfel și despre altceva decât tot restul romancierilor noștri.
Ediția lui Ilie Rad este obligată să facă un adevărat slalom printre meandrele versiunilor succesive ale textelor (în afara celor citate, mai sunt aici Biruința, din 1930, și Domnișoara Ana, din 1942). Căci ediția anterioară, îngrijită de G. Pienescu, a fost, în bună măsură, antumă, iar versiunile publicate acolo constituie expresia voinței ultime a autorului. În același timp, însă, tipărite în regimul comunist, ele au suferit atât firești intervenții stilistice din partea autorului, cât și nefirești intruziuni ale cenzurii. Întoarcerea la versiunile interbelice nu era posibilă, din cauza amintitelor intervenții stilistice ale lui Agârbiceanu; prin urmare, Ilie Rad a optat pentru reproducerea ultimei versiuni antume (cu multe corecturi ortografice), completată în note prin semnalarea intervențiilor cenzurii și redarea versiunii de dinainte de 1948.
Poate n-ar fi rău ca, în fine, să citim aceste romane eliberați de presiunile ideologice de tot felul, recunoscându-le originalitatea și valoarea. Autorul lor poate că nu arăta a modern și nici nu avea o profesiune modernă, însă cele 8 romane editate în volumele V-VI ale ediției de Opere alcătuiesc un capitol important al modernității românești interbelice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara