Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Roman în versuri de Mihai Zamfir


Profesorul Paul Miclău nu e o persoană necunoscută, dimpotrivă: în rîndurile semioticienilor şi ale stilisticienilor, el era, pînă la sfîrşitul deceniului nouă, o autoritate în materie – o autoritate oarecum volatilă şi hermetică, dar o autoritate. Paul Miclău a reuşit să plece din nou în Franţa, ca profesor de română, pe la sfîrşitul anilor ’80; aflat departe de ţară în clipa cînd aici se prăbuşea regimul Ceauşescu, savantul şi-a menajat o remarcabilă abstragere intelectuală în faţa evenimentelor. Dovada supremă a acestei abstrageri: lăsînd semiotica pe planul doi, autorul a început să se consacre Poeziei, cu majusculă. Or, care este specia-emblemă a poeziei europene? Sonetul, fără îndoială. Iată-l aşadar pe Paul Miclău scriind sonete franţuzeşti într-un ritm mult superior celui în care şi-a scris cîndva studiile de semiotică şi oferindu-ne apoi o culegere strivitoare, un volum masiv de dimensiuni romaneşti. Nu-i roman, e o culegere de sonete scrise în limba franceză, în număr de 354. Le-am numărat de două ori, şi chiar atîtea sînt: 354. Împărţite în şapte cicluri.

Volumul Racines écloses (Constanţa, 2002) are de ce să uimească, dincolo de faptul că pînă acum doar florile puteau înflori: dovedind o măiestrie prozodico-lingvistică de nebănuit la un savant, poetul convertit scrie acum sonete franţuzeşti aşa cum respiră, le scrie cîteodată zilnic (după cum ne lămuresc datele aflate în dreptul fiecărei piese). Pentru a nu cădea, probabil, prea adînc în mecanica previzibilă, a renunţat la endecasilab, optînd pentru un vers mai lung cu o silabă, alexandrinul clasic, cupă ceva mai amplă, potrivită pentru un nou gen de inspiraţie.

Chiar după primele sonete, o asociere se impune cititorului, tot mai insistent. Fără să vrea, Paul Miclău îl continuă, ca poet francez, pe Al. Macedonski. Nu pentru că volumul Bronzes din 1897 al simbolistului român ar semăna, ca inspiraţie, cu Racines écloses, nici pentru că alţi români n-ar fi încercat între timp să scrie poezie franceză (ei au fost sumedenie), ci pentru că ambii autori şi-au compus, în vers francez, o personalitate distinctă faţă de cea cunoscută. Legănate pe valurile aceluiaşi alexandrin, multe sonete din Racines écloses sună macedonskian; Paul Micău strecoară în faldurile nobile ale versului tutelar cîte un neologism, cîte un termen tehnic care ne duce, zîmbind, cu gîndul la autorul poemelor din Bronzes.

„Se meurent dans mon coeur les gènes des oeillets,

Les reflets languissants d’éteintes molécules”. (Le poids du firmament);

„Sur la Grande Colline où dorment mes aïeux,

La lumière bâtit déjà sépulture,

Le soleil vertical engendre la sculpture

Que recouvrent partout les traces de mês yeux.” (Paroles tassées);

„Mês états successifs sont là, se superposent,

Sans ordre dans l’espace et dans le temps non plus,

Un astre les soumet aux absurdes reflux

Et certains de mes coeurs sur mes sexes reposent.” (Dieu présent par l’absence),

Efectul este net macedonskian, cu toate că între cele două serii de texte a trecut un secol.

Cea mai mare parte a sonetelor din volumul datat 2002 ne arată că autorul lor, semiolog şi poetician, a realizat abia într-un tîrziu că studiile cu note de subsol în diferite limbi şi bibliografie solidă au perenitate limitată; eventuala transpunere a teoriei în carnea versului, în susbtanţa figurilor de stil, poate asigura acesteia o durată la care tratatul de semiologie nici nu poate visa.

„Je rentre dans ton corps comme une ombre dans l’eau,

Comme un verbe emplissant la rose substantive” (Dans la nuit de tes yeux);

„Cette nuit un concept a traversé le ciel,

Un verbe debordant dans sa forte valence;

Nous y avons goûté le charme exponentiel

Fertilisant le sol endormi du silence” (Sous larmes d’ecriture).

Dincolo de savante exerciţii, în care limba franceză apare speculată pe variatele ei dimensiuni (fonetică, semantică, metrică), sonetele lui Paul Miclău urmăresc traseul unei vieţi, al vieţii autorului însuşi. Personal, le prefer pe acestea din urmă. Odată cu toamna lui 1993, adică odată cu ciclul Esprit saint fécondant, poetul începe să-şi transpună existenţa în sonete: exerciţiul se dovedeşte pasionant, mai ales că ne sînt indicate şi circumstanţele scrierii poeziei, cam ca la Conachi, strămoşul erotic absolut („în avion Bucureşti-Paris”, „în avion Bucureşti-Île Maurice-Pretoria-Nairobi”, „în avion Viena-Bucureşti”, dar şi „în tren Bucureşti-Urziceni”, „în tren Filiaşi-Craiova”, „în tren Buzău-Galaţi”). Toate voiajele, toate sărbătorile sugerate, toate evenimentele excepţionale nu întrerup ireversibilul drum al vieţii spre un Dincolo mereu prezent. Această scurgere gravă atinge un patetism care lipsea, hotărît, strămoşului simbolist Macedonski. Din sonet în sonet, asistăm la o nesfîrşită cădere. Chiar erotismul demonstrativ, chiar performanţele macedonskiene ale corpurilor se reflectă în acelaşi neant.

Sonetul posedă însă, în el însuşi, virtutea rară de a converti patetismul în muzică; prin această transpunere continuă în fragmente de paisprezece versuri, viaţa oricui capătă o turnură nouă şi poate fi în cele din urmă salvată. Dacă am semnala episoadele călătoriei metafizice, cu pretext geografic, întreprinsă de poet – Paris, Bucureşti, călătorii în lume, călătorii în România, retragere la Bucureşti şi Breaza, retragere în sine – am găsi un cifru explicit pentru volumul Racine écloses: romanul unei vieţi, al unei vieţi aflate la apusul ei, compus după o reţetă irepetabilă.

Probabil pentru a nu ne lăsa prea deprimaţi de gravitatea declinului, Paul Miclău a înscris pe coperta a patra a volumului o delicioasă notă autobiografică ce ne plasează din nou în plin Macedonski, readucîndu-ne zîmbetul. „Paul Miclău s-a născut în ziua de Paşti 1931”, citim în Notă: pentru cineva care a fost timp de cincisprezece ani Decan al Facultăţii de Limbi Străine în „epoca de aur”, nu ştiu dacă faptul de a se fi născut în ziua de Paşti are vreo relevanţă, mai ales că nu aflăm singurul lucru interesant, ziua exactă a naşterii şi zodia. „A introdus semiotica şi poetica în predarea şi cercetarea universitară din România”, se spune în continuare. Afirmaţia pare a răspunde în ecou autobiografiei lui Macedonski, cel care, sub un nume de împrumut, spunea în 1904 despre el însuşi, la persoana a treia: „Macedonski este cel mai mare poet din România”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara