După cinci volume de poezie, câte îi apăruseră până în 1987, Gabriel Chifu şi-a surprins cititorii publicând, în acel an, un roman de proporţii, Unde se odihnesc vulturii. Despre el Ov. S. Crohmălniceanu a scris că reprezintă "o dostoievskianizare a romanului de provincie". Au urmat alte romane (Valul şi stânca, 1989, Maratonul învinşilor, 1998, Cartograful puterii, 2000, Povestirile lui Cesar Leofu, 2002), dar şi alte volume de poezie, astfel încât azi se poate susţine despre Gabriel Chifu, activ şi în publicistică şi în eseu, că îşi construieşte, cu tenacitate, o carieră de scriitor total. O evoluţie literară dintre cele mai interesante, multiplană, şi poate altădată mă voi opri asupra ei mai pe larg. Acum voi nota însă câteva impresii numai despre cartea cea mai recentă a lui Chifu, din nou o carte de proză.

O carte cu un titlu nememorabil (ne-memorizabil, mai bine spus), parafrazând (parodiind?) titlurile laborioase şi epice ale romanului baroc. Iată-l reprodus în întregime: Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită. Şi în continuare, pe aceeaşi primă pagină a volumului, această menţiune: "Roman/ un fel de basm".

După cum vedem, autorul îi pune cititorului (criticului) la dispoziţie o cheie de lectură, prevenindu-l în legătură cu formula ambivalentă a scrierii sale, care, într-adevăr, este şi roman şi "un fel de basm".

Prin ce este roman şi prin ce este basm?

Este roman prin elementele de reconstituire socială, proiectate istoric, prin tot ceea ce cartea ne înfăţişează privitor la drama unei familii, consumată din 1956 până în pragul lui decembrie 1989 şi puţin după, prin şirul de episoade care răsfrâng viaţa cotidiană a orăşelului dunărean Serenite, desfăşurată în acelaşi interval. Cu umanitatea de acolo şi cu ritmurile proprii de existenţă, cu îndeletnicirile mărunte ale "paşnicilor locuitori", cu deprinderile lor devenite stereotipuri, cu promenada în parc la anumite ore, cu serbările şcolare etc. Dar şi cu evenimentele care vor spulbera această linişte, această monotonie provincială împăcată cu sine, o dată cu schimbarea vremurilor, o dată cu nenorocirile aduse de comunism, cu denunţurile, cu arestările, cu deportările, cu anchetele sub tortură în beciurile Securităţii. Romanul mai ales din zona aceasta îşi recoltează materia de fapte.

Dar cartea este şi roman şi basm, astfel cum autorul ne-a avertizat. Prin ce este şi basm? Este şi basm prin intervenţia masivă în naraţiune a supranaturalului, a personajelor fabuloase, himerice, a îngerilor şi a tot felul de mici iazme, chiar dacă iau nu o dată, şi unele şi altele, înfăţişări de oameni. Ca în basm aceste fiinţe se grupează, simetric, de o parte şi de alta a frontierei dintre bine şi rău, sunt sau bune sau rele, sau angelice sau infernale, şi ar fi în afara regulei jocului să le pretindem complexitate şi adâncimi sufleteşti. Basmul esenţializează, stilizează atitudini şi implică supunerea la o schemă morală şi de conflict.

Să vedem însă mai întâi, şi ceva mai de aproape, ce se petrece în carte pe palierul romanului. Aminteam înainte de drama unei familii. Este vorba de fapt despre distrugerea unei familii, până la desfiinţare, a unei familii care are de îndurat, în cumplita epocă, represiuni politice, dar şi parcă urmărită, dincolo de acestea, de o soartă rea.

Capul familiei, profesor de matematică în Serenite, este trecut de securiştii locali pe lista deportaţilor, nu pentru vreo vină anume, ci pentru că trebuia completat cu încă unul numărul hotărât de sus. Ba o vină i se găseşte totuşi: purta un nume "duşmănos", Vodă. Săltat noaptea de acasă, în absenţa restului familiei plecate din oraş, profesorul Vodă e trimis, după o călătorie de trei zile şi trei nopţi cu trenul, într-o colonie de muncă. Acolo e nevoit să-şi schimbe profesia şi chiar şi supărătorul, "duşmănosul" nume, ceea ce îl face să simtă că "alunecă ireparabil din propria lui viaţă". Revine după mulţi ani acasă, dar ai lui toţi muriseră. Moare şi el cu trupul zdrobit în căderea de pe acoperişul unei biserici la a cărei reconstruire lucrase.

încă înainte de a fi fost deportat, îi murise profesorului băieţaşul de 13 ani, Veniamin, în urma unui accident la săniuş. Dar la personajul acesta voi reveni pentru că i s-a hărăzit în carte cel mai important rol. Vom vedea.

Mai fusese un băiat în familie, Victor, liceean. împins mai mult de setea copilărească de aventură, decât de convingerile politice, hotărăşte să fugă la partizani, în pădurile din lunca Dunării, face chiar rost de o armă, dar e interceptat de securişti şi împuşcat, împreună cu un coleg.

Mai este un fiu, Vlad, fratele mai mare al celor doi, student în Capitală la Litere şi poet, venit la înmormântarea lui Victor şi înhăţat îndată de Securitate. După bătăi şi înfometare declară tot ce i se cere, ba chiar îşi învinuieşte mama de complicitate cu celălalt fiu şi de uneltiri contra regimului, drept care aceasta e arestată şi torturată de bestialul Cameniţă, până ce moare. Scăpat din pivniţele Securităţii Vlad îşi şterge din memorie "inconvenabilul episod biografic". Devenit informator cu angajament îşi va denunţa colegii, confraţii de scris, pentru că între timp se afirmase ca scriitor, visul de artă trecând pentru el înaintea "obligaţiilor morale". Dă periodic rapoarte la Securitate instituţia care îi asigură o frumoasă carieră literară. După '90 e campion al liberalizării, lider al societăţii civile, vorbitor, ascultat cu emoţie, din balconul Universităţii. E încărcat cu onoruri, material o duce din ce în ce mai bine, devine senator şi candidat posibil la Premiul Nobel. Toate se leagă de minune atât că... Atât că moare într-un accident de maşină pe când se îndrepta către noua reşedinţă de pe Valea Prahovei.

Astfel dispare familia, însă dispare şi oraşul, paşnicul oraş Serenite, înghiţit într-o fatală noapte de un "munte lichid", apele lacului de acumulare din vecinătate ale cărui stăvilare sunt dislocate, în joacă, de trei vagabonzi beţi, ei fiind şi primele victime ale apocalipticei revărsări. Singurul om care scapă din prăpăd, agăţat de o plută improvizată, este tovarăşul Cameniţă, distrugătorul de vieţi, şeful torţionarilor, ucigaşul mamei. Salvat tocmai el, cel mai rău dintre răi? Ar fi de văzut în această salvare o decizie cerească, o răsplătire. Cameniţă nu mai era acelaşi. în viaţa lui intervenise întâlnirea cu îngerul şi, asemenea personajului biblic, se metamorfozase. Un suflu divin îi limpezise mintea, vedea răul fără limite pe care îl făcuse şi în slujba căruia se pusese orbeşte. Avea acum "conştiinţa profundă că realitatea aceea pe care o reprezentase el, vechiul Cameniţă, era tot una cu însuşi răul, răul absolut ce trebuia distrus". Acest convertit la bine va bate drumurile ţării împrăştiind manfieste împotriva regimului pe care îl slujise înainte cu atâta râvnă, iar în zilele lui decembrie '89 aleargă la Timişoara, în Piaţa Operei unde stă "în bătaia gloanţelor, înfruntând moartea cu zâmbetul pe buze". Un iluminat.

Spuneam că voi reveni la personajul Veniamin, copilul de treisprezece ani, primul care moare dintre membrii năpăstuitei familii a profesorului de matematică din Serenite. Moare însă numai ca fiinţă terestră fiindcă autorul, printr-o îndrăzneaţă translare narativă, care face în fond originalitatea acestei scrieri, îi conferă personajului o a doua existenţă, de basm, dacă vrem, conştientă de sine însă dematerializată: "oricât mă străduiesc să apăs tare, tare cu picioarele în neaua rece, uşoară, nu rămâne nici o urmă. De aceea trebuie să mă obişnuiesc, acesta sunt eu: cineva care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme."

S-a înţeles că despre suflet este vorba şi despre plutirea sa indecisă, după moartea trupului, între pământ şi ceruri, în "spaţiul dintre lumea oamenilor şi lumea lui Dumnezeu". în aceasta din urmă încă nu e primit căci a sosit la porţile ei prea devreme, legat, cum încă este, de lumea de jos, nedesprins cu totul de realităţile mundane: "sunt prea implicat în viaţa de jos, a oamenilor vii, sufăr laolaltă cu ei, parcă aş mai fi unul de-al lor". Nu este lăsat totuşi să rătăcească singur în spaţiile intermediare, ci e asistat de spirite mai evoluate, care îl însoţesc şi îl povăţuiesc, de condorul vorbitor Truman şi de îngerul Lazarus, păstrătorul "cărţii pecetluite". Este chiar cartea trăirilor lui Veniamin, a "viselor" acestuia despre lumea terestră din strânsoarea căreia încă nu s-a desfăcut, a viselor despre nenorocirile abătute asupra familiei, asupra mamei, asupra fraţilor pentru care încă suferă omeneşte. Pentru că nu ştim sigur: ce se întâmplă "jos" sunt fapte reale sau sunt vise, visele-coşmar ale personajului copil trecut "dincolo": "visul cu fratele Victor", "visul cu mama", "visul cu tovarăşul Cameniţă", "visul despre sfârşitul oraşului Serenite". Nu cumva ce se întâmplă jos, în lumea cu delatori, cu securişti, cu schingiuiri şi omoruri este visul-coşmar al îngerului despre Infern? Nu ştim precis şi nici nu trebuie. Prozatorul menţine cu intenţie o ambiguitate potenţatoare de sensuri.

Inventiv şi imaginativ, Gabriel Chifu este totodată un riguros şi abil constructor, îmbinând cu ingenioase tehnici romanul cu basmul. Uneori îşi explică prea stăruitor simbolurile, le amănunţeşte, le subliniază prea apăsat. Nu era nevoie. în totul cartea convinge artistic, este originală şi substanţială.