Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Roman contrafăcut de Marius Chivu


La debutul cu Pizdet (Aula, 2001), Alexandru Vakulovski a avut parte de cronici predominant pozitive. Romanul deschidea o serie, ceva ce oricum nu se mai scrisese la noi: atitudine anti-establishment, cultură underground, mediile studenţilor narcotici, mafia basarabeană, limbaj obscen dus la extrem, slang, în fine, o serie de elemente pentru care atunci am folosit sintagma �existenţialism narcotic�. Pentru că era altceva, începutul unei posibile tipologii, al unui nou set de cronotopi, dacă vreţi, Pizdeţ a fost, în virtutea potenţialului întrezărit, relativ bine primit. Altfel, acel mic roman număra o mulţime de slăbiciuni inerente debutului. Ideea e că al doilea roman al lui Alexandru Vakulovski ar fi trebuit să confirme vitalitatea şi maturitatea genului pentru a fi luat cu adevărat în serios. Deşi pe alocuri pare că îşi poate depăşi modelul, mai ales datorită poveştii de dragoste din fundal, dar şi a unor secvenţe (cam puţine) notabile, Letopizdeţ rămâne însă blocat în limitele iniţiale fiind doar o (auto)pastişă, poate doar ceva mai consistentă.

Acum două săptămâni scriam aici despre romanul lui Adrian Schiop, pe bune/pe invers, căruia îi reproşam lipsa de atitudine explicită şi cuminţenia ideilor, adică tocmai lejeritatea acolo de unde ar fi trebuit să iasă scântei. Multe din lipsurile cărţii lui Schiop (carte care - înţeleg - a intrat sub tipar împuţinată) sunt suplinite în romanul lui Alexandru Vakulovski, în esenţă, de aceeaşi factură. Problema vine însă, de data aceasta, din altă parte. Căci dacă Schiop face figură de nonconformist delicat dar inteligent, mergând pe un model (inclusiv muzical) alternativ a cărui politică evazivă este acel �out of the system�, Vakulovski nu are decât atitudinea violentă (de tip grunge) a lui �against the system�. Puse unul lângă celălalt şi reprezentând, mai exact, două vârste/etape ale nonconformismului, fiecare roman realizează câte o jumătate din ce ar trebui să fie cu adevărat romanul (furios) al generaţiei de azi. Fără a exclude posibilitatea coabitării celor două modele, într-o cultură underground normală, romanul lui Schiop ar fi exact pasul următor după faza Vakulovski. Căci înainte ca Vakulovski să epuizeze etapa revoltei violente, Schiop vine şi scrie un roman oarecum al resemnării care nu poate face priză prea bună tocmai datorită mediului (sub)cultural încă necopt, netrecut prin succesiunea vârstelor fireşti.

Câteva lucruri îmi sunt şi mai clare acum, după lectura celor trei romane deja menţionate. În primul rând, dificultatea de a grefa atitudinea anti- pe o Poveste, pe un subiect narativ. Paradoxal, toate aceste romane sunt retorică pură, cu toate că reclamă violent un background existenţial pe cât de critic, pe atât de concret, declarat în afara abstractului. Ca şi în celelalte cazuri, discursul Letopizdeţului se situează în proximitatea confesivului: un fel de autobiografie mascată, scrisoare adresată iubitei, jurnal de criză ş.cl. Plus galeria de portrete a celor din grup pe care o întâlnim şi la Schiop: revoltă să fie, dar neapărat în grup. De aici lipsa unui subiect care să susţină acest way of life, atitudinea violentă de revoltă, tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice. Un mal du sičcle a pus stăpânire pe tinerii studenţi, şi în rest avem (povestite) o serie de întâmplări mărunte care ar trebui să condimenteze confesiunea crizei. Din acest punct de vedere, Pizdeţ, pe bune/pe invers şi Letopizdeţ sunt, practic, surprinzător de identice.

În al doilea rând, găsesc de neconceput proliferarea locurilor comune şi a prejudecăţilor din această zonă. Letopizdeţ este un inventar grosolan şi neinteresant: femeile sunt curve şi proaste, menirea bărbaţilor e să bea şi să reguleze, preoţii sunt securişti homosexuali, şcoala e nasoală pentru că induce conformismul social, societatea manipulează, legile sunt proaste şi nedrepte, statul e vinovat de tot, capitalismul e o hoţie, americanii sunt nişte imperialişti care-şi urmăresc propriul interes (influenţa lui Ianuş în capitolul Capitalism e covârşitoare) ş.a.m.d. În plus, absolut penibil e Vakulovski când �le-o trage� lui Muşina şi Cărtărescu într-un stupid şi naiv acces resentimentar personal. Problema, de fapt, n-o reprezintă aceste credinţe în sine (treaba naratorului), ci retorica ieftină care le însoţeşte. Prea schematic se prezintă totul, dar, mai ales, la un nivel suspect de primitiv! Discursul lui Vakulovski nu depăşeşte bălmăjelile diletante ale unui cocălar/ bişniţar ordinar. Nu e cam puţin? Re prezentativitatea vine tocmai din autenticitatea atent şi inteligent elaborată. În loc să explice mai întâi de ce crede una sau alta, să facă, de fapt, politica atitudinii, să-şi justifice, până la urmă, modelul existenţial, Yo, naratorul romanelor lui Vakulovski, dă un pumn şi sparge o mutră, după care trage un joint şi/sau un gât de vodcă cu aerul că face disidenţă social-politică. Refugiul în (i)realitatea narcotică nu exclude problematizarea crizei. În lipsa unui discurs mai deştept, autentic, bine gândit oricum, diatribele anti- ale lui Yo, oricât de justificate, de uşor de înţeles şi de acceptat, îşi pierd credibilitatea şi par goale. Nişte făcături. Căci asta face Yo tot romanul: încearcă să te facă din vorbe, mai ales că puţinele întâmplări povestite sunt destul de neverosimile. Ca în filmele americane de mâna a patra, revoltaţii din jurul lui Yo fură maşini, trag în poliţişti, se bat, se droghează şi nu li se întâmplă nimic. Se revoltă pe o societatea nocivă, care îi manipulează şi care îi vânează, dar, de fapt, indiferent de câte legi îi sunt încălcate ea, societatea, nu îi atinge decât la nivel mental pe aceşti haiduci narcotici. Ceva lipseşte din acest tablou!

Ce nu pare să ştie (încă) Alexandru Vakulovski este faptul că nu e de-ajuns să înjuri şi să urli împotriva societăţii (sub toate formele ei), să-ţi înţepi vena şi să te îmbeţi cu vodcă pe fiecare pagină, dar trebuie să şi spui ceva cu asta, să transmiţi, totuşi, un mesaj personal, care să depăşească înţelesul liminal, cel care se decriptează de la sine în orice verbalizare. Yo este prieten cu Mihnea, liderul trupei Luna Amară, referinţă muzicală absolută în acest roman pe lângă vechile cunoştinţe: Eminem, Marilyn Manson, Cobain, Morrison, apoi Kerouac, Che Guevara ş.a.m.d. sau, mai nou, Andrei Gheorghe. Letopizdeţ a fost şi continuă să fie lansat şi promovat laolaltă cu albumul Asfalt al celor de la Luna Amară într-un turneu prin toată ţara. Ei bine, multe din temele melodiilor trupei sunt de găsit şi în roman. De pildă, Dizident, de pe albumul No name (cei de la Pearl Jam au o melodie identică pe albumul VS din 1993), rezumă o bună parte din roman. De fapt, aceasta e problema cărţii lui Vakulovski: îi lipseşte muzica de fundal (pe care o dă stilul, farmecul dicţiei, coerenţa ideilor, inteligenţa) înecând totul într-un prozaic care pare a spune totul fără a spune, de fapt, mai nimic. Asfalt este un produs mult mai reuşit decât Letopizdeţ.

În fine, la nivelul tehnic al scriiturii - limbaj, stil şi construcţie -, lucrurile stau la fel de dezamăgitor. Limbajul este, cum altfel, foarte dur, deşi, după ce citeşti de câteva sute de ori cuvântul �fut� şi derivatele, aproape că nici nu mai contează. L�obscénité plaquée sur le mécanique! Ca şi Pizdeţ, acest roman este construit fragmentar, mai exact modular, din scurte şi numeroase capitole care, la rândul lor, adună mai multe versete (de aici şi jocul de limbaj din titlu). Dincolo de simplitatea şi comoditatea formulei, nu există măcar o continuitate tematică sau un crescendo. Totul e scris de-a valma. Cazul tipic în care posibilităţile elementare de construcţie postmodernă sunt uzitate din lipsă de idei. Şi de talent narativ. În ceea ce priveşte stilul, fraza e mai curată şi mai fluentă, deşi nu e exclus aici travaliul redactorului de carte. Altfel, multe dintre scenele high, la fel de abundente, şi-au mai pierdut parcă din poezie şi, iarăşi, s-au schematizat. La sfârşitul romanului, orice novice, cu minimum de talent, poate scrie pe loc o secvenţă de delir narcotic. În mai toate apare un soare colorat şi poziţionat bizar, o ieşire prin pereţii camerei şi un zbor peste oraş, finalul fiind o scufundare în întuneric.

Aflat încă la vârsta căutării unei identităţi artistice, nu doar referenţiale, nu e exclus totuşi ca romanul lui Alexandru Vakulovski să facă, în lipsa unui alt produs de gen, oarece vâlvă. Dar undeva în underground, nu în lumea bună a literaturii. Din păcate, miza adevărată a acestui roman aceasta ar fi fost.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara