Metropole, cartea pe care Rebreanu o consacră mai multor călătorii prin capitalele occidentale, începe cu o afirmaţie firească de la un autor pentru care omul este centrul tuturor preocupărilor literare: „În orice călătorie, mai important decât toate priveliştile, peisagiile şi minunile naturii, rămâne omul”. (Metropole, f.a., p. 9)

Mai interesantă este justificarea care urmează („Natura în sine nu e nici frumoasă, nici urâtă, nici măcar interesantă. Numai sufletul omului îi împrumută viaţă”) şi încercarea de a găsi rădăcinile istorice ale unui concept care, se pare, nu datează de prea multe secole: „Cultul naturii e o descoperire orăşenească, destul de recentă. Cei vechi se mulţumeau să divinizeze natura în ceea ce li se părea respectabil sau util. Chiar azi, adevăratul fiu al naturii, ţăranul, numai în faţa pământului de cultură se închină. În vreme ce excursioniştii târgoveţi se extaziază înaintea unor stânci pleşuve, vizitiul de ţară oftează melancolic: Ce folos, dacă nici iarba nu creşte pe ele!”.

După autor, „călătorul cu impresii” nu mai poate fi atras de privelişti pe care alţii le-au descris înaintea lui şi de aceea, „amatorii de exotisme trebuie să umble pe drumuri pe care Baedeckerul încă nu le-a sistematizat: Sumatra, Congo, Polul Nord...”. De aceea, după exotismul romantic anulat de progres şi de războiul mondial, acum interesează numai ceea ce poate explica natura şi diferenţele dintre oameni, „taina omului”, adică lucrurile mărunte, „momentele fugitive mai mult sau mai puţin caracteristice pentru felul de a gândi şi a simţi al oamenilor şi în care se manifestă mai plastic sufletul oricărui popor”.

Realitatea concretă a acestui fel de a gândi şi simţi al oamenilor simpli este şi ceea ce caută el să surprindă în cele trei călătorii la Berlin, la Roma şi la Paris, destul de diferite între ele, cum diferite erau şi condiţiile momentului (anii 1926 şi 1927) şi propriile tradiţii. Dar primii oameni obişnuiţi asupra cărora se exercită spiritul de observaţie al călătorului nu sunt cetăţenii ţărilor pe care le vizitează, ci chiar românii pe care îi întâlneşte acolo, în primul rând cei care ne reprezentau ca diplomaţi în legaţiile ţării unde, ca persoană oficială în misiune, ca participant român la congrese internaţionale, Rebreanu consideră că trebuie să facă o vizită de curtoazie. După război, cu idealurile naţionale împlinite şi cu o pondere sensibil mai importantă în aria noastră geografică, spune scriitorul, România are de apărat o poziţie invidiată de unele guverne şi în unele locuri; pe scurt, importanţa ţării şi a acţiunilor ei este mai mare şi trebuie susţinută de o informare corespunzătoare nu numai din punct de vedere oficial, ci şi în presă şi în opinia publică, prin acţiuni concrete şi substanţiale. În schimb, ce vede el, prin forţa lucrurilor, este mai mult decât o dezamăgire. Dacă este adevărat sau nu, istoricii diplomaţiei ar putea să o spună: el aduce doar mărturia personală şi trage un semnal de alarmă pe care n-am văzut să-l fi receptat cineva la apariţia cărţii. La Berlin, adus la statutul de simplu vizitator de întârzierea cu care se prezintă la Congresul unde fusese invitat şi care tocmai se încheiase, scriitorul este obligat să meargă la Legaţia Română, „să prezintăm omagiile noastre modeste” ministrului României. Inutil: „Excelenţa sa nu primeşte pe nimeni” spune aprodul. Lipsesc şi consilierul, şi ataşatul, şi secretarul. Nu e prezent decât aprodul şi acesta lucrează numai între orele 11 şi 13.

Şi la Roma, Rebreanu trece pe la Legaţia Română şi dă de eternul edec, un „servitor” cu funcţii ancilare: „deschiderea uşilor, ducerea cărţilor de vizită, citirea ziarelor şi meditaţia, mama tuturor înţelepciunilor”, prilej pentru a reflecta asupra multelor sarcini pe care ar trebui să le rezolve diplomaţia noastră, în primul rând o bună impresie asupra opiniei publice, pe care din lipsă de educaţie şi de profesionalism, spune el, n-o prea face: „Poate că e la mijloc şi o greşeală iniţială în privinţa concepţiei... De zeci de ani ne silim să convingem lumea că avem petrol şi cereale...” în timp ce „valoarea unei ţări se măsoară după elementul omenesc... Un artist, un om de ştiinţă, un scriitor reprezintă mai mult pentru valorificarea ţării sale în lume ca oricâte vagoane de bogăţii... un Titulescu, un Enescu sau un Iorga, numai prin cuprinsul sufletesc al personalităţii lor, înseamnă pentru România cea mai preţioasă propagandă”. Este vorba de diplomaţia culturală a cărei lipsă sau ineficienţă, tot acum şi tot la Roma, o menţionează şi Mircea Eliade în „Cuvântul” din 7 mai: Roma dlui Porn. Bineînţeles, la această desconsiderare a forţei unei diplomaţii culturale se adaugă frecventa invidie şi spălare de rufe în public, inclusiv în rândul oamenilor politici şi al diplomaţilor: „Românul pare a nu fi în stare să-şi lase acasă certurile, bârfelile, rufele murdare. Îşi închipuie că se înalţă pe sine când ocăreşte pe alt român, când îşi micşorează prietenii...”. Dacă o altă atitudine e de dorit din partea particularilor, spune el cu referire la diplomaţia epocii, „lucrul s-ar impune obligatoriu celor ce sunt plătiţi pentru a o reprezenta în străinătate”. Ajuns la Paris şi văzând ziarele franceze, Rebreanu constată aceeaşi situaţie: „România n-are presă bună la Paris. În afară de câteva ziare grave şi oarecum oficioase... toate scriu despre noi cu vădită adversitate şi publică numai ştiri rele”. Îl întreabă deci pe ataşatul de presă al Legaţiei noastre: „De ce nu reacţionaţi... Altfel, ce rost aţi avea aici?”. Discuţia i se pare însă inutilă: „serviciile lor reflectează prin ele însele starea reală de la noi care... exprimă doar infinita indolenţă orientală, tembelismul fără pereche în care ne complacem... de ce numai şi tocmai ataşaţii de presă ar fi altfel?”. În Germania, ţară pe care o cunoştea, Rebreanu rămâne impresionat de schimbarea profundă pe care o vede în societate; acest lucru este vizibil mai mult decât în textul apărut în 1931 în notele fără reţineri făcute într-un carnet, publicate de N. Gheran în aparatul volumului XV al Operelor, din 1991, în care reeditează cartea. Prin puzderia de detalii arhitecturale pe care le dă despre Berlin, nume de străzi, cartiere, teatre sau palate, i se pare că vede semnele unui dezechilibru cu totul neobişnuit pentru spiritul german: într-o ţară care exalta armata şi adula militarismul nu se mai vede pe stradă nici o uniformă în afară de aceea a poştaşilor şi curierilor; în locul unor defilări de soldaţi se poate vedea o defilare a muncitorilor „cu steagul roşu sfidător” în sunetele Internaţionalei, în locul unor spectacole clasice călătorul poate vedea o revistă, o „hiperrevistă în două acte, treizeci tablouri, şaizeci nuduri clasice” (în carnetul de note: „Voluptate germană. Destrăbălarea pe Friedrichstrasse. Libertate şi libertinaj. Cluburile homosexualilor şi lesbienelor” etc.). Nu e o reprezentaţie pentru străini, spectatorii sunt „publicul burghez, oameni simpli, îmbrăcaţi sărăcăcios, figuri necăjite. În tot teatrul se văd trei smokinguri”. E o lume debusolată, sărăcită, în care femeia devine o simplă marfă (ceva din atmosfera cărţilor lui Viki Baum) şi care nu lasă călătorului român impresia că ar putea bascula spre violenţă: „Mulţimea germană nu va putea face revoluţie niciodată din pricina spiritului de disciplină... Germanul execută orice dacă are ordin”. Şi totuşi Rebreanu are viziunea unor posibile excese, deşi în reportajul lui nu apar referinţe concrete: „Revoluţie în Germania numai comuniştii sau alţii ca ei vor face. Numai atunci vor simţi germanii ce înseamnă revoluţia...”.

Destul de mult insistă Rebreanu asupra călătoriei în drumul spre Roma, din anul următor, când li se defectează vagonul şi sunt mutaţi într-unul de clasa a treia: are o conversaţie interesantă cu un hamal, etnic ungur din Serbia, cu care vorbeşte ungureşte pe furiş, pentru că „nu e voie să vorbească decât sârbeşte” şi dacă ar fi auzit, „în douăzeci şi patru de ore ar zbura din serviciu”. Din amabilitate, poate, hamalul spune că „invidia pe ungurii care au avut norocul să ajungă supt stăpânire românească, ba în cele din urmă îmi spuse că, de n-ar fi de prin părţile astea, unde are şi un petec de pământ, s-ar trage şi el în România...”. Pe fondul călătoriei care permite rapida schimbare a imaginilor în fereastra trenului, Rebreanu se lasă fermecat de frumuseţea şi varietatea peisajelor: „De după o întorsătură bruscă, din mijlocul pădurilor de fag, apare în zări, strălucitoare, caldă şi ademenitoare, câmpia toscană, un imens covor încântător întins la picioarele Apeninilor” şi apoi, după Pistoia, „ne apropiem de Florenţa, cu ocoluri mari ce-ţi permit să priveşti măcar de departe aşezarea dominatoare a acestei minuni a minunilor”. Continuă peste Arezzo, „pe lângă lacul Trasimene din ale cărui ape verzui parcă răsar umbrele legionarilor lui Caius Flaminius, apoi Orvieto, „etruscul Volsinii, distrus de romani acum două mii două sute de ani” etc. Acumulările dau roade şi impresia puternică pe care o produce parcurgerea atâtor locuri celebre şi, în acelaşi timp, încărcate de frumuseţe se decantează, „începeam să pătrund enigma farmecului ce-mi picurase mereu în inimă... Acuma înţelegeam de ce a avut o influenţă atât de covârşitoare asupra lui Goethe călătoria în Italia”. Undeva mai departe, spre sfârşitul capitolului italian, Rebreanu ţine să combată ideea romanticilor după care Italia ar fi doar „o ţară de ruine, de muzică şi de artă”, iar poporul italian „un fel de paznic leneş şi fără griji al trecutului”. El reaminteşte că „Italia e frumoasă, dar săracă, fără bogăţii naturale poporul italian trebuie să muncească din greu... Numai un popor harnic şi iubitor de muncă a putut face dintr-un pământ sterp grădina minunată ce este toată Italia”.

Spiritul creator al Romei, spune Rebreanu, „s-a putut dezvolta necontenit în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, spre deosebire de români, unde colonia romană „nici n-a apucat bine să rodească... şi a rămas în voia soartei”. În Italia însă, „spiritul latin ţi se înfăţişează, triumfător, în toate manifestările exterioare ale vieţii”. Poate că această viziune explică şi simpatia naivă cu care priveşte fascismul italian, întrupat în tren în persoana unui tânăr cu cămaşa neagră („în privirea lui e vioiciune şi avânt”) care trece pe culoar privind în compartimente parcă pentru a se interesa „dacă totul e în ordine, dacă nu e vreo reclamaţie, dacă nu e nevoie de ajutor” şi intervine tocmai când două călătoare voiau să urce o valiză grea în plasa de bagaje. Ele îi mulţumesc şi „cămaşa neagră, salutând simplu, a trecut înainte. Ochii vioi scrutează alte compartimente, alte ocazii unde poate fi necesară o intervenţie”. Hipertrofice faţă de intenţia de a-şi relata călătoria, comentariile scriitorului cu privire la fascism nu sunt o simplă naivitate; ele par să exprime o parte dintre temerile şi speranţele unor intelectuali care vedeau, poate, deriva politicianistă a vieţii publice din România şi ineficienţa statului în administrarea marilor cuceriri aduse de război, cu un preţ uriaş de sacrificii şi de sânge. Ca şi alţi contemporani, speriaţi de laxismul şi „permisivitatea”, de corupţia care invadase viaţa publică de după marea tragedie a Primului Război Mondial, Rebreanu accepta aici ceea ce numea „libertatea disciplinată” pe care „o cere chiar democraţia cea mai formalistă”. El are iluzia că fascismul este doar o reacţie faţă de „palavrismul” politicienilor profesionişti şi că „a scos în relief frumuseţea faptei”. Nu vedea însă posibil exportul ideilor în alte ţări, „fascismul totuşi rămâne, cel puţin deocamdată, un articol de consumaţie internă italiană” (p.171). Mai degrabă pare să accepte ideea unui român stabilit în Statele Unite, pe care-l întâlneşte în tren şi care îi explică „cum ar trebui Europa să desfiinţeze toate graniţele cu paşapoartele, să adopte un singur fel de bani, ca dolarul, să-şi aleagă un singur împărat dacă n-ar vrea să-şi găsească un preşedinte ca Wilson”. Astfel, spunea el, „toată lumea şi-ar vedea de muncă şi oamenii s-ar îmbogăţi... nu mizerie şi amar ca acuma”.

Ca mulţi alţi vizitatori cu oarecare cultură clasică şi mai ales ca mulţi ardeleni, Rebreanu cutreieră Roma cu imaginea capitalei antice în minte şi e bucuros să regăsească numele şi locurile celebre: „Piazza Colonna. La mijloc, coloana lui Marc-Aureliu, încinsă cu reliefurile războaielor cu parţii, fireşte cu sf. Petru în vârf... Piazza Monte Citorio cu parlamentul... ne pomenim brusc în Piazza Rotonda, cu fântâna miraculoasă în care, dacă arunci o monedă de argint, te mai întorci la Roma, şi mai ales cu Panteonul...”. E impresionat că „singurul edificiu cu zidurile şi bolta rămase intacte din vremea strălucirii romane... s-a scufundat în pământ. Odinioară trebuia să urci cinci trepte la intrarea porticului; acuma cobori puţin intrând” etc. şi aşa mai departe, câteva pagini bune: Piazza Navona „cu cele trei fântâni minunate... aici a fost circul lui Domiţian”, „porticul lui Pompei, unde a fost asasinat Iuliu Cesar”, „Capitoliul... spinarea de deal, lungă de vreo cinci sute şi naltă de vreo cincizeci de metri”, templul lui Jupiter Capitolinus etc., iar locuri celebre care vin dintr-o epocă mai apropiată de noi, precum grădinile Farnesiene, sunt definite tot prin referinţe la Antichitate: „unde a fost palatul lui Tiberiu”. Scriitorul e conştient de această pecete şi o explică: „Roma noastră, a românilor, e Roma antică. Amintirea ei ne-a redat, târziu, mândria naţională... Ne ducem la Roma ca acasă, la casa părintească” (p.143).

În toamna aceluiaşi an, Rebreanu pleacă la Paris pentru probleme private (a instalat-o pe Puia ca studentă la Sorbona) şi foloseşte prilejul pentru a expune, cu mai multă curiozitate şi degajare, opinia despre oraşul pe care îl vede, după toate aparenţele, pentru prima dată. Desfăşurată ca şi precedentele drumuri, în condiţii dificile, complicate de schimbarea trenului, dificultăţile la graniţă, diversitatea de moravuri şi cutume, condiţii pe care e greu să ni le închipuim astăzi, călătoria sa poartă totuşi marca destinaţiei finale. Prima observaţie pe care o face el ajuns la Paris este în legătură cu dorinţa românilor de a-i imita pe francezi, „Bucureştii sunt Parisul Orientului” etc. Surpriza n-a fost mică însă când a observat că moda pariziană, urmată cu disperare de tinerii bucureşteni, nu are succes la Paris: „De-abia după câteva zile de şedere la Paris, când am zărit pe un bulevard un tânăr pantalonat modern, mi-am adus aminte de moda pariziană. Cum se poate să n-o fi observat până acuma?”. Şi au mai trecut câteva zile până să vadă din nou „de astădată doi tineri îmbrăcaţi la modă. M-am luat după ei... Tinerii vorbeau româneşte”. Cu vremea, a mai văzut şi alţi bărbaţi îmbrăcaţi modern, „câţiva negri, probabil dansatori, un neamţ, doi unguri, spanioli... Nici un francez. Poate să fie o întâmplare... Dar n-am întâlnit”. La fel şi cu moda feminină. „O bucureşteancă s-ar considera dezonorată pentru eternitate dacă ar trebui să iasă pe stradă sau chiar numai în curte fără ciorapi de mătase şi nefardată. Fiindcă aşa e la Paris.” Aici, spune el, la Paris n-a văzut femei cu rochie scurtă „şi pe faţă cu masca de farduri. Chiar faimoşii ciorapi de mătase sunt rari pe stradă, afară de galantare”. Unde este atunci luxul parizian? se întreabă autorul. Şi tot el răspunde: „Pentru străini... Francezii îşi trăiesc viaţa lor cumpătată, sobră. Străinii caută la Paris lux, extravaganţă... dar autohtonii nu participă, sau cel mult ca antrenori”.

Dintre ciudăţeniile Parisului şi, prin extensie, ale Franţei, Rebreanu se opreşte asupra cultului pe care francezii îl au pentru copii, „şi totuşi nicăiri nu se nasc mai puţin copii ca aici!”. O trăsătură caracteristică este nu numai prezenţa cărţii în toate locurile, ci şi preţuirea de care se bucură, „aici cartea e o realitate vie, un factor social cu o influenţă covârşitoare... aici o cartea stârneşte pasiuni, elanuri, înrâureşte politica sau justiţia, e un element important al vieţii obşteşti”. Acest lucru se reflectă în calitatea intelectuală a ziarelor franceze, în faptul că mulţi scriitori colaborează la gazete, iar „ziaristul francez se consideră scriitor înainte de toate”. În general, toţi intelectualii scriu foarte corect, nu numai scriitorii, ci şi avocaţii, medicii, inginerii. „Evident, toate acestea conferă Parisului o mare superioritate, de altfel recunoscută, în domeniul intelectual.” De aici, se iluzionează Rebreanu, „pornesc şi aici se consacră sau se destramă toate curentele...”. La fel, auzind pe stradă vorbindu-se toate limbile pământului, crede că „nici o clipă caracterul francez al metropolei luminii nu e atins”. Despre deschiderea francezilor către culturile străine el însemnase mai multe lucruri în jurnalul său, buna primire pe care i-o face profesorul Mario Roques care preda româna la Sorbona, de pildă, şi propunerea lui de a solicita editorului parizian Rieder, cel care-l publica pe Panait Istrati, să lanseze o serie de traduceri din literatura română (Liviu Rebreanu, Jurnal, ed. N. Gheran, vol. I, pp.15-16).

Faţă de patriotismul francezilor şi de cosmopolitismul românilor, faţă de asaltul atât de numeroşilor străini care împânzesc străzile, localurile de petrecere şi şcolile Parisului, faţă de felul de a se manifesta al atâtor indivizi din neamuri, straturi sociale, culturi diferite, termenul de comparaţie şi morala fabulei este extrasă tot dintr-o poveste despre România şi români, poate adevărată, poate inventată, pe care ne-o spune spre învăţătură: a întâlnit aici un „intelectual cu nume în România”, care i s-a plâns că „peste două săptămâni va trebui să mă întorc în ţigănia noastră murdară şi balcanică”, în timp ce „singur un evreu, om simplu, negustor, mi-a spus înduioşat: Mâine plec spre ţară. Bine c-a dat Dumnezeu, că tare mi se făcuse dor de ţărişoara noastră, săraca”.

(fragment din volumul Lâna de aur. Călătórii şi călătoriile în literatura română, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)