Roberto Bolaño (1953 – 2003) a fost un influent scriitor de limbă spaniolă, născut în Chile, dar care și-a petrecut cea mai mare parte din viață în Mexic și Spania. Este considerat unul dintre reprezentanții cei mai iluștri ai literaturii latino-americane din epoca noastră, alături de Gabriel García Márquez, Jorge Luis Borges sau Julio Cortázar. Roberto Bolaño a publicat volume de poezie, povestiri, romane, cele mai apreciate fiind romanele Detectivii sălbatici și 2666.
În Al treilea Reich se împletesc câteva teme recurente ale autorului: Germania nazistă, romanul polițist, permanenta legătură dintre viață și literatură. Al treilea Reich nu este un roman polițist propriu-zis, însă o intrigă polițistă se infiltrează subtil în conștiința cititorului, ca să rămână deschisă tuturor posibilităților. Romanul este jurnalul protagonistului, tânărul german Udo Berger, campion la war games și excelent cunoscător al istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial. Udo își petrece prima vacanță împreună cu iubita sa Ingeborg. Este îndrăgostit de fată, însă alege ca destinație de vacanță Costa Brava și se cazează în hotelul unde își petrecea vacanțele cu părinții pe vremea adolescenței, când o iubea platonic pe proprietara hotelului, frumoasa Frau Else, care nu s-a schimbat prea mult. Neobosit și pasionat de jocurile de război, Udo petrece mult timp în cameră, elaborând strategii, în timp ce Ingeborg face plajă singură, dar seara merg împreună la discotecă și în baruri, unde cunosc un cuplu german și doi spanioli pierdevară. Pe plajă le atrage atenția Arsul, un personaj incitant și enigmatic, care va deveni inteligentul și ingeniosul adversar al lui Udo într-o neașteptată partidă, mai importantă decât însăși viața tânărului. Ca să poată încheia captivanta partidă, Udo își lasă iubita să plece singură, își riscă locul de muncă și toată existența anterioară.

30 august
Evenimentele de astăzi sunt confuze încă, totuși voi încerca să le notez ordonat, așa poate că eu însumi voi izbuti să descopăr în ele ceva ce până acum mi-a scăpat neobservat, operație dificilă și probabil inutilă, căci ce s-a întâmplat nu mai poate fi îndreptat și la nimic nu folosește să nutresc false speranțe. Dar ceva trebuie să fac ca să-mi omor timpul.
Am să încep cu micul dejun pe terasa hotelului, în costume de baie, sub un cer fără nori, într-o briză domoală adiind dinspre mare. Planul meu inițial era să mă întorc în cameră, când avea să fie aranjată, și să petrec orele acelea cufundat în joc, dar Ingeborg m-a făcut să mă răzgândesc: dimineața era prea frumoasă ca să mă închid în hotel. Pe plajă i-am găsit pe Hanna și pe Charly tolăniți pe o rogojină imensă: dormeau. Rogojina, cumpărată recent, păstra într-un colț eticheta cu prețul. Mi-l amintesc cu claritatea unui tatuaj: 700 de pesetas. M-am gândit atunci, ori poate o gândesc abia acum, că scena aceea îmi era familiară. Așa se întâmplă de obicei când îmi pierd nopțile: detaliile nesemnificative se amplifică și dăinuie. Vreau să spun: nimic anormal. Cu toate acestea, mi s-a părut îngrijorător. Sau acum, când soarele s-a ascuns, mi se pare așa.
Dimineața s-a scurs în gesturile vane dintotdeauna: înotul, vorbitul, cititul revistelor, unsul corpului cu creme și loțiuni de bronzare. Am mâncat devreme într-un restaurant plin de turiști, care, la fel ca noi, erau îmbrăcați în costume de baie și miroseau a uleiuri (nu e un miros plăcut la masă); apoi am reușit să fug; Ingeborg, Hanna și Charly s-au dus din nou pe plajă și eu am revenit la hotel. Ce am făcut? Nu mare lucru. Mi-am contemplat jocul, incapabil să mă concentrez, apoi am făcut o siestă populată cu coșmaruri până la șase după-amiaza. Când am văzut de pe balcon că marea masă a celor de pe malul mării începea să se retragă spre hoteluri și campinguri, am coborât pe plajă. Este tristă ora aceea și sunt triști cei veniți de pe malul mării: obosiți, sătui de soare, își îndreaptă privirea spre linia clădirilor ca niște soldați convinși dinainte că vor pieri; pașii lor istoviți care străbat plaja și Paseo Marítimo prudenți, dar cu o urmă de dispreț, de fanfaronadă în fața unui pericol îndepărtat, felul lor particular de a pătrunde pe străzile laterale unde caută imediat umbra îi conduc direct în gol, fiind o ofrandă.
Ziua, văzută retrospectiv, apare lipsită de figuri și de bănuieli. Nici Frau Else, nici Lupul, nici Mielul, nici o scrisoare din Germania, nici un telefon, nimic demn de a fi luat în seamă. Doar Hanna și Charly, Ingeborg și eu, toți patru în pace; și Arsul, dar departe, ocupat cu hidrobicicletele lui (nu mai erau prea mulți clienți), iar Hanna, nu știu de ce, s-a dus să-i vorbească; puțin, mai puțin de un minut, un gest de politețe, a spus după aceea. Pe scurt, o zi liniștită, ca să faci plajă și nimic altceva.
Îmi amintesc că atunci când am coborât spre plajă pentru a doua oară cerul s-a umplut deodată cu o infinitate de nori, nori minusculi care au început să alerge spre est sau spre nord-est, iar Ingeborg și Hanna înotau și când m-au văzut au ieșit, mai întâi Ingeborg, care m-a sărutat, apoi Hanna. Charly era întins cu fața spre slabele raze de soare și părea adormit. La stânga noastră Arsul monta, cu răbdare, castelul din fiecare seară, străin de toate, la ora când nu încăpea îndoială că înfățișarea monstruoasă i se autorevela fără înconjur. Îmi amintesc culoarea galben-cenușie a înserării, discuția noastră frivolă (n-aș putea preciza subiectele), părul ud al fetelor, vocea lui Charly spunând povestea absurdă a unui copil care învăța să meargă pe bicicletă. Totul prevestea că are să fie o seară agreabilă ca oricare alta și că în curând ne vom întoarce la hotelurile noastre să facem duș și să ne încheiem noaptea în vreo discotecă.
Atunci Charly a făcut un salt, și-a apucat placa de windsurf și a intrat în mare. Până în momentul acela nu observasem că placa era acolo, că tot timpul fusese acolo.
– Să te întorci repede, a strigat Hanna.
Nu cred că a auzit-o.
Primii metri a înotat trăgând după el placa; după aceea a urcat pe ea, a ridicat pânza, ne-a salutat cu mâna și s-a îndepărtat în largul mării, profitând de o rafală de vânt favorabilă. Să fi fost șapte seara, nu mult mai mult. Nu era singurul windsurfer. De asta sunt sigur.
După o oră, obosiți de așteptare, ne-am dus să bem pe terasa hotelului Costa Brava, de unde se vedeau perfect plaja și locul din care în mod logic trebuia să apară Charly. Ne simțeam murdari și însetați. Îmi amintesc că Arsul, pe care îl vedeam de fiecare dată când mă întorceam încercând să localizez pânza lui Charly, s-a mișcat neîncetat în jurul hidrobicicletelor, un soi de Golem ocupat, până a dispărut deodată (în coliba lui, deduc), dar într-un mod atât de intempestiv, atât de sec, că pe plajă a rămas un gol dublu: lipsea Charly, iar acum lipsea și Arsul. Cred că atunci m-am temut deja de o nenorocire.
La nouă seara, cu toate că nu se întuneca încă, ne-am hotărât să cerem sfatul recepționerului de la Costa Brava. Acesta ne-a trimis la Crucea Roșie a Mării, ale cărei birouri se află pe Paseo Marítimo, puțin înainte de a ajunge în partea veche a satului. Acolo, după o explicație încâlcită, au luat legătura prin radio cu o șalupă de salvare. După o jumătate de oră șalupa a recomandat să se ceară ajutorul poliției portuare. Se înnopta în grabă; îmi amintesc că m-am uitat pe fereastră și am zărit timp de o secundă șalupa cu care vorbiserăm. Funcționarul ne-a lămurit că e mai bine să ne întoarcem la hotel și de acolo să sunăm la Comandamentul Naval, la poliție și la Protecția Civilă; managerul hotelului trebuia să ne îndrume întru totul. Am spus că așa vom face și am plecat. Am făcut jumătate din drum în tăcere, iar cealaltă jumătate ne-am certat. După Ingeborg, erau cu toții niște incompetenți. Hanna nu era prea convinsă, dar pe de altă parte obiecta că managerul de la Costa Brava îl ura pe Charly; mai exista și posibilitatea ca acesta să se afle într-un sat vecin, cum a făcut odată, ne amintim? I-am spus părerea mea: să facă întocmai ce ni se indicase. Atunci Hanna a zis că da, că am dreptate și s-a prăbușit.
La hotel, recepționerul, iar mai târziu managerul i-au explicat Hannei că practicanții de windsurf naufragiați abundau în timpul verii și, în general, nu li se întâmpla nimic rău. În cel mai rău caz petreceau 48 de ore în derivă, dar salvarea era sigură etcetera. După cuvintele acestea Hanna n-a mai plâns și a părut mai calmă. Managerul s-a oferit să ne ducă în mașina lui la Comandamentul Naval. Acolo au consemnat declarația Hannei, au luat legătura cu portul și din nou cu Crucea Roșie a Mării. Curând după aceea au sosit doi polițiști. Aveau nevoie de o descriere detaliată a plăcii; urma să înceapă o căutare cu elicopterul. La întrebarea dacă placa avea trusă de supraviețuire, toți am declarat că habar n-aveam de existența unei astfel de truse. Unul dintre polițiști a zis: „E o invenție spaniolă”. Celălalt polițist a adăugat: „Atunci depinde cât de somn îi e; dacă adoarme, a încurcat-o”. M-a deranjat că vorbeau în felul acesta în fața noastră, cu toate că știau că eu le înțeleg limba. Firește, nu i-am tradus Hannei ce au spus. Managerul, dimpotrivă, nu arăta nici cel mai mic semn de nervozitate, ba chiar, când am revenit la hotel, și-a permis să glumească despre eveniment. „Sunteți mulțumit?”, am zis. „Da, totul merge bine”, a răspuns. „Nu trece mult și prietenul dumneavoastră are să apară. Știți, suntem implicați cu toții. Nu putem da greș.”
Am cinat la Costa Brava. Cum era de așteptat, cina n-a fost însuflețită. Pui cu piure de cartofi și ouă prăjite, salată, cafea și înghețate, pe care chelnerii, la curent cu cele întâmplate (în realitate, eram ținta tuturor privirilor), ni le-au servit cu o amabilitate ieșită din comun. Apetitul nu ne-a scăzut. Eram la desert când am văzut chipul Lupului lipit de geamurile ce despărțeau sala de mese de terasă. Îmi făcea semne. Când i-am anunțat prezența, Hanna s-a înroșit deodată și și-a coborât privirea. Cu o voce abia perceptibilă mi-a cerut să scap de ei, să vină mâine, sau când mi se părea mie mai bine. Am ridicat din umeri și am ieșit; pe terasă așteptau Lupul și Mielul. Am relatat pe scurt episodul. Amândoi au fost afectați de veste (cred că am văzut lacrimi în ochii Lupului, dar n-aș putea să jur); apoi am spus că Hanna e foarte îngrijorată și că așteptăm dintr-o clipă în alta noutăți de la poliție. N-am avut argumente să mă împotrivesc când au propus să vină din nou peste o oră. Am așteptat pe terasă până au plecat; unul dintre ei mirosea a parfum și, în ciuda stilului lor neglijent, erau îmbrăcați, totuși, cu o oarecare grijă. Când au ajuns pe trotuar au început să se certe; când au dat colțul încă mai gesticulau.
Evenimentele care au urmat presupun că fac parte din rutină în cazuri asemănătoare, deși sunt de obicei supărătoare și inutile. Mai întâi a apărut un polițist; apoi altul, dar cu altă uniformă, însoțit de un civil care vorbea germana și de un marinar în uniformă completă! Din fericire, n-au stat prea mult (marinarul, după cum ne-a informat managerul, era gata să se alăture căutării într-o șalupă dotată cu reflectoare). Când au plecat au promis că ne anunță la orice oră de rezultatele pe care le-ar avea. Pe fețele lor se putea citi că posibilitățile de a-l găsi pe Charly erau din ce în ce mai reduse. În cele din urmă a apărut un membru – secretarul, cred că am înțeles – al Clubului de Windsurf din sat, ca să ne asigure că beneficiem de sprijinul material și moral al asociaților; puseseră și ei la dispoziție o barcă de salvare, pe lângă faptul că, din momentul când aflaseră de naufragiu, colaboraseră cu Comandamentul Naval și Protecția Civilă. Așa l-a numit: naufragiu. Hanna, care în timpul cinei dăduse dovadă de seninătate și de tărie de caracter, la această ultimă manifestare de solidaritate a fost năpădită iarăși de un plâns care s-a transformat treptat într-un atac de isterie.
Ajutați de un chelner, am urcat-o în camera ei și am culcat-o. Ingeborg a întrebat-o dacă are vreun calmant. Suspinând, Hanna a răspuns că nu, că i le interzisese medicul. În cele din urmă am hotărât că e mai bine ca Ingeborg să rămână să doarmă acolo.
Înainte de a reveni la Del Mar am intrat în Colțul Andaluzilor. Mă așteptam să-i întâlnesc pe Lup și pe Miel, sau pe Ars, dar n-am văzut pe nimeni. Proprietarul, la prima masă, lângă televizor, se uita ca de obicei la un film cu cowboys. Am plecat numaidecât. El nici măcar nu s-a întors. De la Del Mar am sunat-o pe Ingeborg. Nu avea noutăți. Erau culcate, dar nici una dintre ele nu putea să doarmă. Am zis prostește: „Consoleaz-o”. Ingeborg nu mi-a răspuns. O clipă am crezut că s-a întrerupt convorbirea.
– Sunt aici, a spus Ingeborg, mă gândesc.
– Da, și eu mă gândesc, am zis. Apoi ne-am urat noapte bună și am închis.
Un timp am stat întins pe pat, cu lumina stinsă, cumpănind asupra celor ce i se puteau întâmpla lui Charly. În cap mi se formau doar imagini incoerente: rogojina nouă cu prețul nedesprins, mâncarea de la amiază impregnată în mirosuri dezgustătoare, apa, norii, vocea lui Charly… M-am gândit că e ciudat că nu o întrebase nimeni pe Hanna de obrazul vânăt; m-am gândit la aspectul înecaților; mi-am zis că vacanța se dusese dracului. Lucrul acesta m-a făcut să mă scol dintr-un salt și să mă pun pe treabă cu o energie nemaipomenită.
La patru dimineața am terminat runda din primăvara lui 41. Mi se închideau ochii de somn, dar eram mulțumit.

(volum în curs de apariție la Editura Univers)