Există poeţi ai unui spaţiu determinat, circumscris unui anume mediu geografic, unui peisaj. Dimpotrivă, Teo Chiriac depăşeşte proximităţile, respinge limitele deschizîndu-se lărgimii orizontului universal, însemnelor simbolice ale acestuia, într-o continuă jubilaţie a creaţiei posibile: „Fiecare zi fiecare zi fiecare zi începe cu o posibilă epocă a renaşterii/ Renaşterea începe cu deşteptarea unui posibil poet universal/ Opera poetului universal începe cu poemul cunoaşterii” (Cîntecel de trezit viaţa). Caracteristică următoarea definiţie triumfal mistică a poetului: „Poetul se confundă cu Preafericitul cu Demiurgul cu Cuvîntul/ Cititorii săi se confundă cu îngerii şi cu sfinţii/ Epopeea se confundă cu cerul şi pămîntul/ Iar versurile sale – cu idolii inimii/ cu idolii minţii” (ibidem). De aici decurge un optimism al întregului asumat. Sub egida acestui preaplin sensibilizat fără complexe, versurile nu se feresc a deveni cogitative. Uneori tangente la modalitatea avangardistă: „Astfel încît – pînă în zori – cînd Clipamamă vine să ne vindece/ Cînd fătul verbal îi tresaltă îi tresaltă în pîntece/ Cînd pur şi simplu nu mai e timp ca să mori - / Fericirea generală fericirea generală începe prin a fi dementă/ Iar demenţa generală iar demenţa generală sfîrşeşte sfîrşeşte prin a fi logică” (ibidem). Viaţa curentă nu e omisă, ci înglobată într-o perspectivă amplă, cu un gen de generozitate uşor condescendentă. O inserţie a socialului cuprinzînd şi portretul unui muncitor trădează dubla atracţie a poetului către concreteţea uneori luată peste picior şi abstractizarea care se străduieşte a o absolvi: „Urc treptele scării împiedicîndu- mă ba de cauză ba de efect (…)/ făcînd ironii pe seama liftului blocat şi a mecanicului Ion/ Supranumit de locuitorii vechiului cartier liftierul Hyperion/ Cel ce lucrase de-a lungul vieţii ajutor apoi mecanic de locomotivă/ Iar în prag de bătrîneţe se pomeni şef pe cavoul cu mişcare relativă” (Scara întîi). Concluzia e formulată în chip conciliant-ironic: „Acest du-te-vino cu priză la real şi cu priză la transcendenţă/ Oferind fiecărui locatar şanse unice la existenţă şi nonexistenţă” (ibidem). Teo Chiriac contemplă inepuizabilul spectacol al diversităţii, nu o dată cu un sănătos cu amuzament. E la mijloc o continuă curiozitate, o foame de nou care indică trăirea proaspătă, aceasta procurînd la rîndu-i un şir nesfîrşit de „ocazii” lirice. Astfel fiinţa situată în contextul vertijului universal dispune de caleidoscopice oferte: „Între vechii elini motorul lui Faraday şi ploaia de-afară Între comă şi comoţie Între Grădina desfătărilor delir şi emoţie/ Între turmă homo singularis şi supraom Între foşnetul miliardelor de aripi şi scrîşnetul miliardelor de maxilare/ Între Vînăt sîngeriu şi roz Între suferinţă jocul serios şi libertatea abisală a artistului mare” (Roata). Refuzîndu-se unei imagini supuse ordinii, cosmosul apare drept o mixtură de elemente agitate, efervescente, într-o perpetuă stare geneziacă. Totul pare gata a se naşte, a se schimba, a se regrupa altminteri în orice moment. Demiurgul însuşi dobîndeşte un aer încurcat în inextricabila textură a creaţiei: „Mineralul şi vegetalul animalicul demonicul angelicul şi alte mijloace artistice dădeau în clocot – / Iar Creatorul intra şi ieşea din opera sa printr-un sistem subtil de supape” (Scara a patra). Inclusiv limbajul îl provoacă pe poet la hîrjoană, precum o mostră a devenirii posibile: „Iar Teodorul nostru de munte şi Teo-dorul nostru de mare” sau „După Bunul de tipar ai primit în dar Bunul de internat”.(Roata). Propriei viziuni, Teo Chiriac i se adresează cu familiaritate: „Inventează-mă şi – hai! – contopeştete cu mine” (ibidem). Nu fără grija ca pagina să fie tixită de referinţe culturale menite a proba conştiinţa avidă de respectuoasa lor rememorare (Peripeţiile creaţiei). Eul poetului ni se înfăţişează permanent cum un conglomerat de energie, gata s-o apuce în toate direcţiile. Impulsurile temperamentale se văd stăvilite doar de luciditatea care le impune la un moment dat un ţel. Acesta e ascensiunea. Teo Chiriac îşi propune o scară personală („Mă bucur că mă sui pe scara construită – treaptă cu treaptă – cu mine însumi”) pe care urcă pînă la dispariţia sa celestă: „Mă bucur că nimeni n-a observat dispariţia mea în cer” (Scara a doua). La acest capăt înalt am putea vorbi despre un ezoterism luminos, biruitor, ca o expresie decantată a vitalităţii funciare: „Văd mîna ta de înger conjugînd – sferic şi sibilin absorbit – / Străfulgerarea verbului a fi” (Scara a şaptea). Satisfacţia e totală: „Este adevărat este bine este frumos/ Îngerii cîntă sufletele zburdă zeii se veselesc” (Cîntecel de adormit moartea). Adică un soi de trăire pe care am putea-o numi un orgiastic edenic.