Mai multe galerii bucureş tene au fost invitate, în a doua parte a lunii ce abia a trecut (citeşte octombrie, ca să nu încurcă m apele!), la Târgul de Artă de la Essen, din Germania.
Cei care au avut, aici, reprezentanţi şi accesul la canalele media au fost semnalaţi şi în presa românească, laudativ, bineînţeles, – iar asta nu ar trebui să supere pe nimeni – dar, totuşi, ar fi fost bună mai multă generozitate, pentru că este exclus ca artiştii, reprezentaţi de Victoria Art Center, de exemplu, să nu fi fost remarcaţi; îi găsiţi, însă, cu lucrări în expoziţia de la Bucureşti, a Centrului Experimental de Artă Contemporană. Din păcate, nici aici, în preview-ul post-factum (sic!) de la Essen, nu găsiţi un instrumentar adecvat de prezentare a artiştilor. O cartolină măcar ar fi fost binevenită, pentru că doar postarea lucrărilor pe simeze şi numele artiştilor pare un gest sărac, ca să nu spun neglijent, de a evalua într-un discurs curatorial lucrări, în câteva cazuri, excepţionale. În fine, Victoria Art Center are, totuşi, o experienţă redutabilă în spate şi poate observaţiile mele de acum surprind doar un accident de parcurs. Cu toate acestea, m-aş întoarce aici încă o dată, pentru că circuitul expoziţiei are capcanele lui, iar artiştii par să meargă împotriva curentului, mizând mai mult pe mesaj, decât pe impresia imediată, pe care o poate produce arta lor asupra privitorului, în complicitate cu aşteptările acestuia.
Ideea defragmentării realităţii continuă să-l preocupe pe Petru Lucaci, când apelează mai mult la tehnologiile media decât la impostarea unor intervenţii directe. Nu găsim, aşadar, un portret al frumuseţii feminine, ci doar fragmente care se aşează într-un discurs analitic, de cele mai multe ori tuşat, în dispozitivul schematic al unei captivităţi temporale, (spuse deja într-un desen celebru al lui Brâncuşi, cel care sugerează un cadran solar!), din care se desprinde ideea citirii întregului ansamblu ca pe o radiografiere a vârstelor parcurse şi de parcurs. Dar desenul acela, scăpat ca din întâmplare în jocul propus, nu e singura cheie, pentru că, pe verticală, siluetele se conturează pe haşuri convenţionale ca semne ale unui prizonierat instituţionalizat. Mai departe, lucrările Andreei Albani, amintind şi ele de o artă ce părea că şia epuizat resursele, precum celebrele câmpuri din Praporii lui Horia Bernea, ca să nu-l invocăm, aici, pe Jackson Pollock, pentru că ţesătura întregului este supervizată cu acribie dinspre lucrul la vedere înspre profunzimea ce se relevă din primele intervenţii (grafice!) pe pânză. La capătul acestui exerciţiu, puţin cam prea schematizat (în limitele a trei lucrări!), ai privilegiul să te revolţi şi să te melancolizezi în acelaşi timp, odată cu explozia ultimei pânze, care îi încheie ciclul, ca şi când aceasta ar fi fost supusă unei incendieri independente de voinţa artistei: e mai mult decât o presiune asupra genului, iar expunerea într-un spaţiu mai larg, cu o respiraţie mai bună, pentru toată povestea, ar putea să producă un şoc. Dar spun asta fără să am mai multe date despre artistă, sub impresia că post-modernitatea încă subminează, cu o ironie corozivă, deliciile unei fracturi care s-a făcut deja.
Trecerea spre cealaltă „celulă”, în care este luat prizonier Beniamin Popescu, poate să fie derutantă. Casele întunecate ale acestuia, cu ferestrele puternic luminate şi cerul albastru de deasupra lor, aruncă o sugestie de o sfâşietoare singurătate, pentru că geometria lucrării este atât de rigidă şi simplificată, încât şi versiunea suprarealistă a lui Magritte, de care este imposibil să nu îţi aduci aminte, pare o blândă încercare de camuflare a unor incertitudini care vacumează, ca şi aici, realitatea de orice dorinţă de a pune în acţiune alte mecanisme ale imaginaţiei. Afirmam, mai înainte, că mesajul artiştilor de la Victoria Art Center este, cumva, supralicitant. În cele trei lucrări ale sale, Roman Tolici construieşte un manifest împotriva abuzului oamenilor asupra mediului, care ar putea, oricând, să fie preluat în repertoriul de manifeste ale celor care militează pentru protecţia acestuia. Copaci suferinzi, într-o baie de sânge, gardează un strigăt înspăimântător, amintind explicit de celebrul strigăt al lui Edvard Munch, numai că, de data asta, chipului uman i se substituie un chip de copac arzând. Baia de sânge, în care se scaldă copacii, rimează perfect cu „volutele” din prima ipostază ale desenului brâncuşian, invocat de Petru Lucaci mai înainte. De această dată, cu sensul schimbat, cu valurile care se lărgesc mereu spre marginea câmpului vizual, de neoprit, ca un cataclism sumbru şi greţos. Poate că este vorba prea mult despre moarte, în aceste închipuiri plastice, începând cu prizonieratul din cercul vârstelor, desenate de un pendul implacabil la Petru Lucaci, până la explozia finalmente a câmpurilor semantice din lucrarea Andreei Albani şi acum, iată, în acest cataclism în care se vor scufunda, într-o disperată singurătate, ultimii copaci ai planetei, de la Tolici, ca să nu ne imaginăm că lucrurile vor fi împinse şi mai departe.
Numai că nu se întâmplă aşa, o lucrare a lui Christian Paraschiv întoarce lucrurile la început. Pe o suprafaţă orizontală, de multimedia vellum, acesta fragmentează trupul unui bărbat aşezat în pământul din care ţâşnesc fire de iarbă. E o topire în toată povestea, pe care o resimţi ca pe o aşteptare de trecere, un prag de consubstanţială înţelegere cu Duhul Reînvierii. Fragmentele separate nu distrug întregul, ci îl adună, iar îmbinările nasc semnele creştineşti ale crucificării, ce întregesc, legând lumea de aici cu cea de dincolo. Este şi puţină melancolie în această aşezare în pământ a omului, puţină deşertăciune, sugerată de verdele ierbii care, năpădind întâmplarea morţii ca o primăvară a reînvierii, nu se va mai face cu tine. Când scriem acest text, Christian Paraschiv are deschisă, la New York, o expoziţie, într-o galerie patronată de ICR. N-a mai fost acolo, din câte ştiu şi aproape că am emoţii pentru întâmplarea sa (aşteptată de mai mult timp?), deşi ştiu că un reputat critic de artă, de la Museum of Modern Art, l-a şi lăudat, iar impresiile pe care le-am primit de la artist par mai mult decât satisfăcătoare. Mai aveţi timp, deci, să vă întâlniţi cu artiştii de aici, de la Victoria Art Center, din Bucureşti, întorşi, iată – din păcate nu ştim cu ce ecou – de la Essen, din Germania. E doar o privire sumară a ceea ce cred că a fost acolo, dar suficientă pentru a vă putea face o impresie. În definitiv, o confruntare cu aşteptările publicului din alt spaţiu cultural nu este doar un exerciţiu de validare, este şi un test de sondare a noilor direcţii pe care merge arta contemporană în Vest. Şi nu este puţin lucru.