Cînd a luat ființă, în 1990, Partidul Liber-Schimbist, fondatorii săi nutreau iluzia că ar păși pe o cale virgină. Prin Manifestul de la 6 februarie, ei îl adoptau ca patron spiritual pe Caragiale și își asumau „dreptul de a crede în forța zîmbetului și de a rîde cu folos de tot ceea ce este strîmb și nedemn”. Originalitatea insolitei formațiuni politice ar fi constat deci în definirea explicită a unei intenții ludice. Gestul era inedit în România, dar în alte părți ale lumii existau deja precedente. În Franța, actorul Coluche candidase cîndva la funcția de președinte al republicii, preconizînd între altele construirea unei șosele în linie dreaptă între Dieppe și Cannes, a cărei realizare ar fi impus ștergerea de pe hartă a Parisului. În Polonia, la primele alegeri libere, participase o grupare intitulată „Alternativa portocalie”; pedalînd prea insistent pe latura parodică, ea n-a izbutit să intre în parlament. În Canada a existat un Partid al Rinocerilor, despre care auzisem unele lucruri, dar informații mai ample am dobîndit abia recent, prin bunăvoința d-nei Micaela Schileru - Chiose (fiica lui Eugen Schileru), stabilită de mulți ani la Toronto. Formațiunea a fost înființată în 1963 de către medicul și scriitorul Jacques Ferron, care s-a autoproclamat „Eminența Marelui Corn al Partidului Rinocerilor”. Pecetea lui Eugène Ionesco, nedeclarată, dar evidentă, s-a manifestat prin cultivarea statornică a umorului absurd. Pachidermul fusese ales ca simbol, întrucît „politicienii au pielea groasă și intelectul debil, se deplasează lent, dar pot fugi repede cînd se simt în pericol și le place să se bălăcească în noroi”. De-a lungul existenței sale, partidul a prezentat drept candidați în alegeri o seamă de personalități, îndeosebi artiști sau scriitori, deși candidatura lor nu era luată în serios și nu prezenta nicio șansă de reușită. Partidul s-a bucurat totuși de o anume popularitate, fiind recunoscut oficial în 1979 și situîndu-se pe locul 4 în opțiunile electoratului. Cu privire la platforma formațiunii, unul dintre liderii săi a descris-o ca fiind construită din lemn și înaltă de două picioare. Din obiectivele cuprinse în ea, iată o sumară selecție : abolirea legii gravității; reducerea vitezei luminii, întrucît se deplasează mult prea repede; instituirea englezei, francezei și analfabetismului drept limbi oficiale ale Canadei; desființarea mediului ambiant, deoarece e greu să-l păstrezi curat și ocupă prea mult spațiu; anexarea la Canada a Statelor Unite, cu scopul de a ridica temperatura medie cu un grad Celsius; interzicerea iernilor aspre; acordarea dreptului la grevă șomerilor ș.a.m.d. Promisiunea, în fine, care le rezumă pe toate : a nu-și respecta nicio promisiune ! În 1980, Partidul Rinocerilor a declarat război Belgiei, pe motivul că Tintin, îndrăgitul erou al unui serial de benzi desenate, ucisese un rinocer în Congo. S-au pretins ca despăgubiri o cutie cu stridii și o ladă de bere, pe care Ambasada Belgiei la Ottawa s-a grăbit să le livreze celor în drept. Lovitura de grație pentru Partidul Rinocerilor a survenit în 1993, cînd o nouă lege a partidelor politice din Canada a impus prezentarea în alegeri a minimum 50 de candidați și un depozit aferent de 50.000 de dolari.
În ciuda aparentei lor afinități, o paralelă între Partidul Rinocerilor și Partidul Liber-Schimbist scoate la iveală mai cu seamă deosebiri. „Rinocerii” cultivau umorul gratuit, în vreme ce liber-schimbiștii umorul cu adresă. În raportul prezentat la Congresul din 8 aprilie 1990, președintele P.L.S. preciza : „Ceea ce, în modul nostru de a gîndi și a acționa, unii ar taxa drept «neseriozitate», noi înșine numim caracter ludic”, aspect definit în continuare prin cuvintele lui Johan Huizinga : „El garantează o elasticitate a raporturilor, care permite tensiuni altminteri insuportabile, pentru că ceea ce ucide este dispariția umorului”. Tot astfel, la Consfătuirea pe țară din 10 iunie 1990, același vorbitor enunța un principiu de bază al strategiei partidului : „Mai bine să fim învinuiți de lipsa umorului decît să-l folosim inoportun și abuziv. Este adevărat că bucatele fără sare sînt insipide. Dar sarea fără bucate e necomestibilă.” La Orșova, organul filialei P.L.S., „Marea trăncăneală”, scria în același spirit : „Partidul Liber-Schimbist «iaște» un partid serios în fond și glumeț în formă. Mulți nu văd decît forma și ne judecă după ea. Numai că noi contăm pe înțelepciunea celor puțini.”
Sub raport electoral, în vreme ce Partidul Rinocerilor n-a atins niciodată pragul accesului în parlament, Partidul Liber-Schimbist, folosind cu abilitate prevederile legii din 1990, a depus liste de candidați în 26 de circumscripții electorale, recoltînd pe țară 47017 voturi pentru Adunarea Deputaților și 46247 pentru Senat; „resturile” din diverse județe revenind prin redistribuire circumscripției aflate în frunte, capul listei de la București a devenit membru al Adunării Deputaților. Respectînd cu strictețe „linia” partidului, prestația sa parlamentară va apela constant la mijloace neconvenționale. Deputatul cîntă la microfonul Camerei o strofă a romanței Smaranda, argumentîndu-și astfel decizia de a nu adera la niciun grup parlamentar. Dăruiește guvernului, într-o ședință comună a celor două Camere, un exemplar al jocului „Nu te supăra, frate !”. Pe un ministru de Interne îl acuză, în plenul Camerelor reunite, de lipsă de virilitate și cere fără zăbavă înlocuirea lui cu un bărbat. Pe manifestanții care cereau, spre sfîrșitul lui ’90, noi alegeri legislative, îi avertizează drastic: „Cine luptă cu parlamentul luptă cu mine!”. Cu prilejul unei vizite oficiale la Bruxelles, îi conferă celebrului Manneken-Pis diploma de membru de onoare perpetuu al Partidului Liber-Schimbist.
Cea mai ingenioasă idee a deputatului a fost înființarea grupului parlamentar liber-schimbist și pluripartit, format pe bază de afinități spontane și a cărui componență se schimba de la o zi la alta. În virtutea unei hotărîri a Consiliului Director P.L.S., comunicată în plenul Adunării Constituante la 24 septembrie 1991, toți parlamentarii care își schimbaseră apartenența politică au fost declarați membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist. S-a instituit tot atunci Ordinul Cangurului, destinat a-i evidenția pe migratorii fruntași, în raport direct cu numărul salturilor efectuate. Către sfîrșitul primei legislaturi, grupul liber-schimbist și pluripartit devenise cel mai numeros în sînul Camerei Deputaților (fapt consemnat în ziarul „Adevărul” la 29 mai 1992). Unicitatea experienței va rămîne peste timp un izvor nealterat de mîndrie națională, pînă cînd o tentativă similară nu va izbîndi pe alt meridiani.
Partidul Liber-Schimbist a părăsit scena publică prin efectul unei noi legi a partidelor politice, adoptată în a doua legislatură. Dar, spre deosebire de Partidul Rinocerilor, el își perpetuează existența prin membrii săi de onoare, beneficiari ai hotărîrii Consiliului Director P.L.S., care produce în continuare efecte. Legislativul ales în 2016 conține un număr considerabil de liber-schimbiști onorifici, în frunte cu președinții celor două Camere. Iar cîtă vreme Manneken-Pis, cu aceeași fermecătoare nonșalanță, va continua să-și facă treaba, Partidul Liber- Schimbist va trăi. Căci orice picătură țîșnită de unde trebuie este o dovadă peremptorie a vitalității membrului emitent.
_____________
1 Liber-schimbiștii au participat, de asemenea, la alegerile locale din 9 februarie 1992, obținînd mandate în consiliile locale din județele Hunedoara, Iași, Mureș, Prahova, Sălaj, un mandat în Consiliul General al Municipiului București, unul în Consiliul Județean Sălaj și unul de primar în același județ.
