În anul 1998, Editura 101 + Gramar a publicat, în colecţia "Pagini alese - Literatura română", o antologie de versuri argheziene, însoţită, după cum se menţionează pe coperta interioară, de o postfaţă semnată de Aureliu Goci şi de un tabel cronologic semnat de Mitzura Arghezi. Dar, ciudat, pe aceeaşi copertă interioară nu este menţionat numele nici unui îngrijitor de ediţie, iar Nota asupra ediţiei este, de asemenea, anonimă. Singurele explicaţii posibile pentru acest neobişnuit anonimat sunt: fie că avem de-a face cu o banală omisiune tipografică, neremarcată la vreme, fie că cineva, priceput cât de cât în critica textelor şi tehnica ediţiilor şi totodată binevoitor, i-a sugerat editorului şi autorului notei menţionate că ar fi mai bine să opteze pentru soluţia lui Farfuridi, adică să le dea pe amândouă anonime, întrucât calitatea amândurora este compromiţătoare, atât pentru cel ce ar semna îngrijirea, cât şi pentru autorul notei. "Piesa" din urmă trădează, prin termenii întrebuinţaţi, o infatuare şi o preţiozitate proprii celor care, simţind că nu prea ştiu despre ce ar fi să fie vorba, dacă ar vorbi, îşi dau aere de pricepuţi prin cuvinte mai "intelectuale". Anonimul îngrijitor nu scrie simplu, cum s-ar cuveni: "Pentru alcătuirea acestei cărţi am ţinut seama de opiniile celor mai importanţi critici ai versurilor lui Tudor Arghezi", ci se fandoseşte academic: "în realizarea acestei ediţii am folosit reputate referinţe în cuprinderea operei argheziene". Ce va fi însemnând "reputate referinţe în cuprinderea operei argheziene", nu se prea înţelege, dar e clar că este vorba de referinţe "reputate" şi că ele privesc "cuprinderea operei argheziene", deşi nu de toată opera trebuia să se ocupe editorul, ci numai de versuri. Şi nici nu era nevoie să aibă "tot timpul în faţă exemplare" din ediţiile antume apărute în 1940 şi 1959, şi din ediţia postumă apărută în 1972, la Editura "Scrisul Românesc" din Craiova, alcătuită de Al. Piru, ci, pentru a satisface exigenţele textologice, era suficient să aibă "tot timpul în faţă" ultima ediţie de versuri apărută sub supravegherea autorului, în două volume, la Editura pentru Literatură, în anul 1966. Având "tot timpul în faţă" această ediţie, anonimul îngrijitor nu ar mai fi trebuit să "restituie" textele poeziilor alese, ci doar să le reproducă fără greşeli. Procedând astfel, nu ar mai fi trebuit să-şi expună, în Nota asupra ediţiei, creierul lingvistic, scriind: "am păstrat formele gramaticale şi ortografice caracteristice lui Arghezi, şi în primul rând oltenismele: formele de perfect simplu (făcui, văzui) şi de mai mult ca perfectul (am făcutură, şsic!ţ am plecatără), ori forme substantivale nearticulate regionale (mătuşe, cenuşe), ori cuvinte transcrise învechit (advocat, tot-tu ş?!ţ) toate integrate structurii prozodice şi semantice argheziene inconfundabile" (subl. G. P.).

Dacă prefaţa îngrijitorului, nesemnată, rămâne, deocamdată, "opera" unui anonim, şi dacă antologia poate fi rodul unei colaborări între succesoarea biologică a poetului şi postfaţator, textele, fără îndoială, poartă "puternicele" amprente ale nepriceperilor d-nei Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi), inconfudabilele d-sale amprente antitextologice. Ca şi în alte ediţii de poezii argheziene "îngrijite" de d-sa, "reputata" d-nă refuză cu o plină de ridicul obstinaţie să recunoască valabilitatea, autenticitatea versurilor tipărite în ediţia Scrieri şi în ediţia Versuri (2 vol., 1966), preferând întotdeauna să se întoarcă la ediţia Versuri (cu o prefaţă de Mihai Beniuc), apărută în 1959, deşi d-sa ştie că respectiva ediţie nu "strânge laolaltă şaşa cum stă scris într-o notă mincinoasă de pe contrapagina copertei interioareţ volumele de versuri publicate până astăzi şaugust, 1959ţ de Tudor Arghezi", ci numai acele volume şi acele poezii care au primit viza mai-marilor şi mai-micilor cenzurii din anii 1958 şi 1959. Pe această temă s-ar putea scrie mai multe articole, interesante pentru cunoaşterea năravurilor din acele vremuri şi a promotorilor şi suferitorilor acelor năravuri. Pe lângă lacunele impuse de cenzori - autori şi ai lăbărţării timpului dintre "bunul de cules" şi "bunul de tipar" (datele sunt înscrise în caseta tehnică a cărţii) al ediţiei din 1959, Tudor Arghezi însuşi a efectuat, definitivând textele volumelor de versuri din Scrieri şi apoi pe cele ale volumelor ediţiei din 1966, numeroase modificări, introducând multe "varietăţi" în poeziile din ediţia apărută în 1959. Iată numai câteva din cele mai importante modificări de care d-na Domnica Theodorescu (alias Mitzura Arghezi) nu vrea să ţină seama:

1. în ediţia din 1959, titlul poeziei Cântec de adormit Mitzura a fost schimbat în Cântec de adormit Mitzura când era mică, pentru că în aceeaşi ediţie acest titlu avea un "pandant": Cântec de cununie pentru Mitzura când s-a făcut mare. în ediţia din 1998, acest titlu "pandant" nemaiexistând, precizarea "când era mică" nu mai avea (ca să zic aşa) nici un haz. Deci trebuia să se revină la titlul "clasic" Cântec de adormit Mitzura.

2. Strofa a V-a din poezia Satan (ed. 1959): "Eu ridicai lopata în semn de datorie/ Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,/ Scoţând pentru cinstire albastra-mi pălărie/ Ca-n faţa unui rege ce trebui' cunoscut", a fost modificată de Tudor Arghezi, pentru ediţia Scrieri (vol. 1) şi pentru ediţia din 1966, astfel: "Am ridicat lopata în semn de datorie/ Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,/ Ca-n faţa unui rege strein, necunoscut".

3. în poezia închinăciune, versul 5 din ediţia apărută în 1959: "Să-şi oţărască solzii lor de tine", a fost "întors" la lecţiunea corectă din Cuvinte potrivite (1927): "Să-şi oţelească solzii tăi de tine", iar versul 36, care în ediţia din 1959 se citeşte: "Şi ne simţeam acasă, în cer, ca-ntr-o odaie", a fost modificat: "Şi ne simţeam acasă, subt cer, ca-ntr-o odaie".

4. în Blesteme versurile 34 şi 35, în loc de : "Gâtlejul, de sete/ Să cate scuipat să se-mbete", se citesc, în noua lor "varietate": "Gâtlejul, fierbinte de sete/ Să cate scuipat să se-mbete".

5. în Despărţire, versul 5 a fost schimbat, şi în loc de: "poate mai bate încă momentul de atunci", se citeşte: "Poate mai bate încă secunda de atunci". Şi-i mai aud şi-acum vocea spunându-mi: "Să schimbăm momentul. Momentele sînt prea mari pentru sentimente. Şi de obicei momentele sînt istorice. S, zicem secunda". Şi aşa a rămas...

6. O altă mare modificare a făcut Tudor Arghezi în poezia Rugă de seară. A suprimat ultimele trei versuri din strofa întâi şi toată strofa a doua (din ed. 1959): "Şi-n fruntea mea secată/ Şi-n pieptu-mi aiurit/ Te-nfige drept ca o săgeată.// Simbolic Infinit!/ Te strânge-n chip de fulg/ Şi-n mine, lămurit,/ Te răspândeşte - să mă smulg,/ Să cad ca un aerolit/ Scăpat din circuit." Şi a modificat şi câteva alte versuri. în loc de: "Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele-ntr-un schit", mi-a cerut să scriu: "Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele în schit". Versul 17: "Flăcări vaste ce distrug" a devenit: "Flacări ce distrug", iar versul 26: "Şi mă înghite-ntreg în haos", a devenit: "Şi-nghite-mă întreg în haos".

7. D-na Domnica Theodorescu nu acceptă că Fabula fabulelor, din ediţia 1959 a devenit în Scrieri şi mai apoi în Versuri (1966) Fabula. Şi nu admite nu numai schimbarea titlului, dar nici modificările de versuri făcute de Tudor Arghezi. De parcă s-ar lua, în materie de gust artistic, la întrecere cu ilustrul său părinte. Iată trei modificări din Fabula:

a) în ediţia din 1959, versul 30 se citeşte: "Că te vezi, după poreclă, în Esop ca-ntr-o oglindă". "Târâirea" sunetului o ("o oglindă") l-a făcut pe Tudor Arghezi să schimbe versul: "Că te vezi, după poreclă, în Esop, ca în oglindă";

b) versul 39 se citeşte, în ediţia din 1959: "El ajunse-o marfă vie şi din târg în târg, vândut", dar în Scrieri şi în Versuri (1966): "El ajunse-o marfă vie şi, din bâlci în bâlci vândut";

c) versul 64 (ultimul), care în ediţia din 1959, se citeşte: "Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă", în Scrieri şi în ediţia Versuri (din 1966) se citeşte: "Alte timpuri, alte vorbe, altă lume, altă viaţă".

Şi aş mai putea da şi alte exemple ilustrative despre nepriceperile textologice ale dnei Domnica Theodorescu, despre ridicula d-sale obstinaţie de a nu folosi nici o ediţie originală din cele publicate prin colaborarea mea subsidiară cu Tudor Arghezi. Amân pe altă dată neplăcerile unor altor articole pe aceste teme propuse de d-sa. Dar nu mai înainte de a menţiona şi alte două erori ale d-sale. Una priveşte titlul poeziei Logodnă (din ediţia apărută în 1959), devenit prin voinţa lui Tudor Arghezi, în Scrieri şi în Versuri (1966), Dragoste, iar alta dedicaţia din Flori de mucigai: "Domnului Al. Rosetti", pe care nu am eliminat-o eu, cum pare să creadă strâmb d-na Domnica Theodorescu, ci însuşi Tudor Arghezi. La remarca mea că "profesorul" se va supăra, a replicat prompt: "Dar ce! Şi-a făcut cavou în versurile mele?!". Era, în fond, o replică la frecventele vizite - într-o vreme - ale "profesorului", care durau puţin, dar în timpul cărora el verifica prin tot felul de întrebări despre oamenii de odinioară memoria poetului, întrebări directe şi uimiri tot atât de directe: "Ce memorie, dom'le! Ce memorie!" Pe Tudor Arghezi îl amuzau aceste examene! Mai bine zis, îi incitau maliţia.