Ioan Stanomir, Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, revoluţie şi totalitarism, Ed, Humanitas, 2017, 224. Nu este o surpriză că revizitarea marilor repere ale comunismului a început să se alinieze şi la noi trendului vestic – care are unele accente de-a dreptul iresponsabile –, acolo unde, în ciuda faptelor şi a evidenţelor şi în contra bunuluisimţ, comunismul, crimele regimurilor de tip şi superstarurile acestora par să redobîndească o clemenţă şi o linie de credit în mod cert nemeritate. Ceea ce s-a întâmplat, foarte recent, chiar şi la noi, cu (unele dintre) intervenţiile publice al căror rol a fost acela de a marca împlinirea unui secol de la Revoluţia Rusă din 1917 (octombrie/noiembrie 1917) poate sta drept studiu de caz distinct în legătură cu afirmaţia precedentă. Foarte pe scurt: am avut mai multe relatări, evocări şi celebrări pe zona de nouă stângă de la noi vis-à-vis de momentul 1917 care mai aveau puţin şi indicau acest punct nodal (care a lăsat în urmă zeci de milioane de oameni ucişi în numele „idealurilor“ revoluţionare comuniste) drept mare pildă de umanism dezirabil. Desigur, se putea şi mai rău; teoretic, se putea, adică, într-un spaţiu public atât de capricios şi de bizar amenajat cum este cel românesc, să nu fi avut, la 100 de ani de la Revoluţia rusă, nimic semnificativ din partea opusă, din acea zonă intelectuală care, aş zice, nu se ruşinează să spună adevărul (care e, despre speţa aceasta, neapărat unul dur) despre ce a făcut în istorie comunismul. O carte – dar una reamarcabilă – a echilibrat cumva un moment rotund care are, în ordinea memoriei, a eticii şi a bunului-simţ pînă la urmă, valoarea unui test de turnesol. Este vorba despre volumul pe care gînditorul politic (unul dintre cei mai rafinaţi de la noi, cu operă deja semnificativă) Ioan Stanomir a dedicat-o lui octombrie/noiembrie 2017 din Rusia – Rusia, 1917. Soarele însîngerat. Autocraţie, revoluţie şi totalitarism. „1917 este cataclism deopotrivă rus şi european. În cursul acestui an extraordinar, Rusia face trecerea de la un imperiu la primul stat comunist. 1917 este un moment de inflexiune în istoria Rusiei, dar şi a lumii. Mai mult, poate, decât Marele Război, el este semnul intrării într-o nouă vârstă a istoriei. Anul 1917 contaminează omenirea şi este spectrul care bântuie imaginarul modernităţii“, notează Ioan Stanomir, schiţând cadrul de referinţă pentru ceea ce a însemnat şi avea să însemne 1917 în istoria comunismului, a modernităţii, în istoria omenirii ultimului veac, de fapt. Şi, mai departe, îşi desface, punând la lucru mai multe pachete de argumente, liniile directoare pe care le indică a fi obligatorii cu privire la un demers de interpretare justă a comunismului – autocraţia, revoluţia, totalitarismul. Pentru aceasta, el insistă semnificativ de mult pe momentul 1917 (nu doar toamna acestui an, ci şi februarie 1917), dar trebuie să meargă şi în spate, pentru a examina condiţiile de posibilitate pentru acest moment; de asemenea, pentru a sublinia adevărul despre ce a fost, şi în sine, şi ca efecte, 1917 în Rusia (şi nu numai, de fapt), eseul ajunge pînă în prezent, la Rusia dominată şi condusă de Putin şi compania. În privinţa „intensităţii paroxistice a semnificaţiei sale“, 1917 nu este egalat, spune Ioan Stanomir, decât de 1793 – „în doar cîteva luni, Rusia a devenit un uriaş laborator, un vast spaţiu în care un experiment teribil şi prometeic avea să se înfăptuiască“. Şi, în alte cuvinte: „anul 1917 este capăt de drum şi început, este o imensă staţie feroviară a viitorului. Ochiul nu poate cuprinde întregul labirint de şine, dar poate simţi proximitatea marilor cimitire ale crimelor ideologice. Brutalitatea veacurilor trecute atinge de acum o intensitate ce părea imposibil de imaginat. Noii prometei aduc nu doar Rusiei, ci şi întregii omeniri promisiunea utopiei înecate în sînge, asemeni unei mantii monstruoase.“ Dincolo de numeroasele sale virtuţi – de logică a discursului, de selecţie şi coroborare responsabilă a datelor de istorice, de punctajul etic asumat, de expresivitate în registrul stilistic –, ţin să spun încă o dată despre această carte că este una a adevărului. Şi anume, a unui adevăr pe care trebuie să îl privim în faţă, pe care nu se cuvine să îl ascunde în spatele proiecţiilor noastre; căruia, în fine, nu trebuie să îi uităm niciodată sensurile amare, pentru a nu repeta iar şi iar datele sale de constituire şi, pe cale de consecinţă, efectele acestora, unele – vai! – încă vii şi astăzi, la 100 de ani de la momentele inaugurale. În fond, Revoluţia Rusă de acum fix un secol şi ce i-a urmat acesteia nu au fost nicidecum despre umanism, ci despre oroare şi crime în masă.