Acum, la aniversarea celor mai bine de şase decenii de la înfiinţarea „Stelei”, continuatoarea „Almanahului literar”, din 1949, este momentul de a ne întreba ce lasă ea unei eventuale posterităţi critice, ce putem alege din eforturile acestei publicaţii literare româneşti, prima după război, în oraşul lui Blaga.La o primă evaluare, lupta revistei pentru autonomie estetică, apoi, formarea, maturizarea, afirmarea a cel putin două generaţii de creaţie în atmosfera revistei. Dar mai cu seamă cucerirea, prin eforturi sistematice, pas cu pas, a unei mai mari libertăţi de creaţie, de care vor beneficia scriitorii mai tineri, în special, după 1964.

A.E.Baconsky
Cel care în doar câţiva ani, 1954- 1959, consacră revista, structurândo, fixându-i specificul şi traiectoria este A.E.Baconsky.El lansează, deasupra norilor negri ai vremurilor, o publicaţie cu ambiţii cosmopolite, reproşate ca atare, de dirigenţii politici. În ciuda unor compromisuri, ironice, de început literar, acest tânăr basarabean este dotat cu mari calităţi intelectuale: are studii de Drept (un model posibil:mandarinul valah, Petre Pandrea) ştie limbi străine, are lecturi temeinice, dispune de o inteligenţă critică fără greş. Formează, teoretic şi practic, o echipă redacţională de prima mână: „Steaua”. Nu trebuie să ne iluzionăm că nu a fost plătit, din 1949-1956, aproximativ, un anumit preţ ideologiei dominante, versurile de porunceală nu lipsesc din revistă, nici din primele volume ale steliştilor.Chiar A.E.B.cedează sirenelor politice.Dar urmează ruptura, 1956, când autentica lui înzestrare literară învinge teama de represalii politico-administrative. „Steaua”- şi reconsideră poziţia ideologiei literare, cea ideologică era imposibil de schimbat.Modernitatea discutabilă a regimului comunist, mitul progresului, cultul ipocrit al maselor, dirijate de fapt dejist, se confruntă cu spiritul elitist, cosmopolit, cultivat la „Steaua”.
Întrebare: cum de rezistă domnii aceştia cu papion sau cravate elegante, în costume impecabile (cum îi vedem într-o fotografie, din 1954), adica redactorii „Stelei” în plin proletcultism? Răspuns:A.E.B. cunoaşte amuzat figurile clasice ale coregrafiei sociale.Pe politrucii locali îi complexează, dar caută aliaţi puternici, la Centru, unul este bucovineanul Pavel Ţugui, şeful, din 1955, al Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a C.C.al P.M.R., ceilalţi sunt colegi de scris, ca Mihai Gafiţa, Mihai Petroveanu, Veronica Porumbacu, Lucian Raicu, aliat preţios, mai ales în 1958, Octavian Paler...O vreme, Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, sau Marin Preda. Nu în ultimul rând, cultivă intelighentia lumii de odinioară, de acolo venea şi el.Sub ochiul atent al lui A.E.B. se formează poeţii stelişti din deceniile 5-7, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, şi, în parte, Leonida Neamţu, un poet-copil teribil şi, doar în mică măsură, Victor Felea, care scrie poeme simple, în genul liricilor italieni crepusculari, o modalitate opusă, prin directeţe, hieratismului poetic stelist. Metafora nu luase încă locul metonimiei, nu era în declin, încă, aşa cum va profetiza A.E.B., autorul instructivelor portrete de lirici străini, pe care le citeam, elev, în „Contemporanul” anilor ’60, vezi volumul Meridiane, Poeţi şi poezie, etc., masiva Panoramă a poeziei universale contemporane, 1972.

Baconsky-un antimodern?
Mai ales după mutarea lui la Bucureşti, 1959, unde este refuzat de edituri, ocolit de unii, inflexibilitatea lui etică se accentuează, orice propuneri de compromis sunt refuzate.A.E.Baconsky este el însuşi, deplin, în acest exil interior, iar calitatea lui de poet creşte în importanţă. Nu toată lumea e admiratoare a poetului, ţinuta rafinată, orgoliul, poate, stârnesc adversităţi. Marcel Breslaşu, de pildă, care va fi numit, prin manevre politice, redactor- şef la „Secolul 20” (un om total nepotrivit, cum va relata Geo Şerban) post promis solemn de Beniuc, la îndepărtarea lui A.E.B.de la „Steaua”.Apoi numele grele politic de la C.C.E.S. şi barzii zilei, Dan Deşliu, Cicereone Theodorescu, Victor Frunză etc.Foarte dogmatic, se arată vechiul lui prieten Petru Dumitriu, în cazul modernismului literar, avansat de A.E.B.Cu Preda se ceartă pentru că nu-i editează Biserica neagră...Dosarul lui A.E.B., de la C.N.S.A.S., publicat de Ioana Diaconescu (Rom.lit., 41-42 din 2009) ne arată înverşunarea cu care este urmărit.A riscat, trimiţându- şi la Viena mss.romanului, refuzat de edituri, Biserica neagră, roman citit de Monica Lovinescu la Europa liberă, tradus şi publicat în revista „Continent”, coordonată de Soljeniţîn...Cei 6 ani de dedublare şi de pseudo-poezie (1950, Poezii, un debut regretat-1956, discursul fulminant, anti-propagandistic) nu pot, totuşi, răscumpăra cei de trei ori şi mai mulţi ani de poezie autentică şi de liberalism militant, însoţit de iniţierea unor tineri în lirica universală? Veţi spune, poate, ce căuta un apolinic în cortegiul plebeu al dionisiacilor politici? Un intelectual printre rudimentarii proletcultişti, care dominau scena? De ce a mers alături de cortegiul zeilor falşi, el, fiul de preot? Ce caută Petronius printre liberţii care conduceau, prin fraudarea alegerilor, cetatea? Pentru a scoate revista, cum o visa, lasă lira şi cântă la sistru un faraon mediocru? Pentru glorie? I se reproşează, mereu, poza, privilegiile, cărţile rare, tablourile, călătoriile. Poate ar fi drept să punem mai mult în celălalt taler – „rolul istoric”, „breşa”, din 1956 (recunoscută de cei mai severi critici ai lui) făcută de A.E.B., temerar, în sistemul de propagandă, pe care-l servise.
Deşi sustine o campanie pentru modernism, termen-valiză, ambiguu, de fapt, A.E.B.vrea racordarea poeziei noastre, prin anii 1956-’59, la un limbaj liric modern, exemplele date, Frost, Sandburg, Masters, Lorca, dar nu la valorile modernităţii:raţionalism, democraţie, elogiul progresului biruitor-( idei însuşite de comunismul dogmatic, de la noi, la mâna a doua)... A.E.B. are multe dintre trăsăturile unui antimodern, mai ales după contactele sale cu Occidentul: anti-iluminism, sublim, pesimism, vituperaţie, ambivalenţă (tradiţie invenţie) refuzul net al exceselor (vezi avangarda în cazul nostru) exact aşa cum le identifica Antoine Compagnon, drept figuri, în cunoscutul său studiu de la Editura ART. Securitatea îl numea reacţionar pe A.E.B. Aerul aristocratic al poeziei sale i se imputa, mereu, iar revistei „Steaua”- elitismul.

Posteritatea
Monografiile dedicate lui A.E.B.: Crina Bud, Rolurile şi rolul lui A.E. Baconsky, C.R., 1990, Magda Wächter, A.E. Baconsky, scriitorul şi măştile, Casa cărţii de ştiinţă, 2007, Diana Câmpan, A.E.Baconsky solitarul de catifea, Edit.Acad.Rom., 2013 sunt studii semnificative, ca de altfel, introducerea lui Mircea Martin, la Scrieri, I, II, 1990, ediţia lui Pavel Ţugui, de la Edit. Acad.Rom. Sute de articole, studii, de la Mircea Braga la Adrian Dinu Rachieru, sau la Mariana Gorczyca, capitole de istorii literare sau Dicţionare arată rolul jucat de A.E.B în deschiderea spre universalitate a liricii române postbelice. Rolul, cuvânt –cheie, la A.E.B. Poet adevărat Baconsky simte nevoia de a poza în poet, nota Mircea Martin. Poza, masca, persona sunt defensive, aş nuanţa, impun respectul, nu falsifică trăirea reală, dureroasă, deseori, a unui solitar, cum a fost esenţial A.E.B. Un estet al melancoliei, îl va defini Eugen Simion, iar Nicolae Manolescu scrie negru pe alb: Poetul nu se confesează, ci oficiază, nu rosteşte cuvinte banale, ci formule magice.
Viena şi Veneţia sunt oraşele emblematice ale lui A.E.B. Spiritul vienez, decadent, rafinat, apocaliptic, din ultimele volume, i se potriveşte, pe de o parte. De acolo vin primele burse de studiu. Parchetul societal vestic are un excelent dansator de vals literar în misteriosul prieten român al lui Max Demeter Peyfuss, A.E.B. Pe de altă parte, A.E.B. cunoaşte perfect paşii necesari de menuet, sau poate de furlana, dans cu patru personaje, steliştii, trei, poezia este cu ei, mereu?Parcă iei parte la un carnaval veneţian cu măşti, de unde eroul nostru se retrage, demn, în toiul petrecerii, zâmbind sarcastic.

Etapa Aurel Rău
El a relansat marile nume interbelice Tudor Arghezi, Bacovia, G. Călinescu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu. Puterea sa de convingere, răbdarea sa diplomatică s-au dovedit eficiente şi în cazul lui Constantin Noica, care începe la revistă o rubrică despre cosmos, al lui Nicolae Steinhardt, comentând, cald, tăria sufletească, ori oratoria lui Istrate Micescu.Traducător experimentat din Antonio Machado, Saint-John Perse, sau Constantin Kavafis, pe lângă volumele sale de poezie, bine cotate-textele inedite, obţinute de la Lucian Blaga, traduceri, fragmente din Faust, câteva poezii originale, Fântânile, Risipei se dedă florarul, Mirabila sămânţă, nu ar fi apărut în „Steaua”. Practic, Aurel Rău reuşeşte să-i obţină, cu A.E.B., poetului Nebănuitelor trepte, anularea interdicţiei de a semna.
Majoritatea istoricilor şi a criticilor literari, de la Nicolae Manolescu la Petru Poantă, de la D. Micu la Eugen Simion, de la Eugen Negrici la Dan Cristea, de la Alex. Ştefănescu (mai rezervat cu A.E.B.) la Daniel Cristea-Enache scriu aplicat despre poezia de notaţie, cultivată intens la revistaSteaua...Amestec de impresionism, plein-air, manierism (ikebana? grădina japoneză?)...Prin acest filtru estetic, printr-un calm al valorilor – cu sintagma binecunoscută a lui Virgil Nemoianu, colaborator preţuit al revistei, alături de un Matei Călinescu – îşi construieşte revista existenţa.Sub conducerea lui Aurel Rău, această perioadă, 1959-2000, mi se pare mai barocă, faţă de cea anterioară, baconskyană. Acum se simte mai intens orientarea spre un eclectism cultural general, totuşi bine decantat, alcătuit din erudiţie, lirism de concetti, ton esopic, în proze, sau oracular, uneori, în poezii.
Gavota-i dansul perioadei postbaconskiene? Provensalul, elegantul, însoritul ritm îndrăgit de compozitorii Barocului? Temperamentul echilibrat al lui Aurel Rău nu exclude opţiunea pentru frumos, nici priceperea sa literară rezonabilitatea socială.Stilul romantismului îmblânzit, stilul Biedermeier, teoretizat de Virgil Nemoianu, căutarea unei micro-armonii mi se pare, acum, dominant la revista „Steaua”. Talentul polimorf al redactorului-şef ne aminteşte de Ion Pillat, pe care l-a prefaţat şi editat, printre primii...Dintre multele nume, aparţinând diverselor generaţii, îi voi aminti ca fideli programului „Stelei” conduse de Aurel Rău, dar şi mai târziu, pe criticul Ion Pop, pe exegeta Irina Petraş, pe eseistul Ovidiu Pecican, pe sociologul Achim Mihu, pe eseistul Tudor Cătineanu, pe istoricul Hadrian Daicoviciu. Gabriel Chifu mi se pare un poet afin modelului liric stelist, iar optzecişti Aurel Pantea şi Lucian Vasiliu sunt publicaţi, la revistă, chiar la începuturile lor...Nicolae Prelipceanu, Horia Bădescu, Dinu Flămând, Cornel Ungureanu, Dan Cristea, Mircea Muthu, Vasile Igna au avut nu doar colaborări numeroase, aprecieri colegiale pentru „Steaua”. Ceva mai târziu, apar, aici, Dan Damaschin, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Mircea Petean, Traian Ştef, George Vulturescu.

Capitala şi provincia
La „Steaua”, tinerii talentaţi au avut posibilitatea să publice, indiferent de opţiunile sau formulele lor estetice, fie ei din Bucureşi sau din alte oraşe, politica primului redactor-şef a fost să deschidă revista spre noile promoţii, aşa va proceda şi Aurel Rău. Aici, vor debuta D.R.Popescu, Mircea Ivănescu, Ion Pop, sau Ion Cocora, printre alţii, vor publica frecvent Ana Blandiana şi Ion Alexandru, dar şi Modest Morariu, din generaţia anterioară, sau dezinvoltul Petre Stoica, acesta un timp chiar redactor extern al revistei clujene, la Bucureşti, precum Geo Şerban. Nichita Stănescu trimite şi el poezii revistei transilvane.Nicolae Manolescu scrie (bi)lunar la rubrica sa de lecturi din literaturile străine, ingenios comentate, Teme. Gabriela Melinescu deţine o altă rubrică numită Cutia Pandorei, Gelu Ionescu o alta, Cronica traducerilor, continuată apoi de Irina Petraş. Gellu Naum, Leonid Dimov, Dorin Tudoran, Cezar Baltag, Ion Mircea publică poeme la „Steaua”. Un val de echinoxiştii sunt cooptaţi din 1970: Eugen Uricaru, Petru Poantă, Aurel Şorobetea (T.Tihan era deja redactor). Toate aceste schimbări reprezintă o salutară întinerire generaţionist- stilistică a mensualului clujean, o vreme bilunar. Aurel Rău a citit corect semnele unei necesare înnoiri.Aşa cum se mai produsese un aport de sânge literar proaspăt, între ’60-’70, sau cu un deceniu mai înainte, prin includerea în redacţie a unor condeie critice precum Mircea Tomuş şi („pe baza solidarităţii dintre fiii de preoţi”, cum îşi va aminti în romanul Aripile demonului, vol. II), a lui D.R.Popescu, 1956, a criticului Virgil Ardeleanu, prin 1960. Semnează frecvent în paginile revistei, prin anii 1970-’80, studii, eseuri sau cronici literare, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Leon Baconsky, Liviu Petrescu, Domiţian Cesereanu, Marian Papahagi, etc.sau criticii de artă Mircea Ţoca, Negoiţă Lăptoiu, foarte activul condei critic Valentin Taşcu, teatrologul Doina Modola. Sau poeţii bine cunoscuţi ai primei perioade, Ion Brad, Ion Horea, Gheorghe Grigurcu, apoi, Florin Mugur, Ovidiu Genaru, V. Mazilescu, sau Angela Marinescu, Grete Tartler, Ioana Diaconescu, Constantin Abăluţă, Cezar Ivănescu, Sergiu Adam. Prin anii ’80, Constantin Cubleşan este redactor şefadjunct, iar Mircea Ghiţulescu, Viorel Cacoveanu, Virgil Mihaiu, Vasile Sav sunt redactori ai „Stelei”... Marta Petreu, Alexandru Vlad, după 1990, sunt şi ei, pentru scurt timp, redactori aici.

După ’89
Multă lume, după 89, nu a mai preţuit poezia, inclusiv poezia „Stelei”, chiar dacă prin poezie, originală, sau prin traduceri, revista-şi cucerise identitatea şi gloria literară. Publicul postdecembrist a fost atras de volumele de memorii, jurnale, documente istorice etc. O pierdere a cititorilor de poezie, prin timp, s-a produs.Avusese, deci, dreptate Ion Simuţ, un critic sobru, publicat şi el, de „Steaua”... Ruxandra Cesereanu se dovedeşte, odată cu cooptarea sa, din 1990, ataşată programului estetic al revistei. Atunci, apare necesara rubrică numită Reîntâlniri, unde vor fi publicate multe texte inedite ale unor scriitori din exil, ca vechiul colaborator stelist, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, sau Virgil Gheoghiu, Nicu Caranica. Ruxandra Cesereanu va focaliza literatura de detenţie într-un serial cu impact major la cititori. După 2000, când preiau coordonarea revistei, anchetele literare, interviurile, dezbaterile, mesele rotunde, concepute cu participarea întregului colectiv redacţional, a eseistei numite mai sus, mai implicată, vor da noua înfăţişare a revistei, de unde nu vor lipsi nici poeziile, prozele, eseurile, etc. Dintre numeroşii participanţi, doar câteva nume: Basarab Nicolescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Gabriela Adameşteanu, Ion Bogdan Lefter, Angelo Mitchievici, etc.Lorenzo Renzi sau Bruno Mazzoni sunt nume familiare la „Steaua”, cum era pe vremuri Henri Jacquier. Întrebarea care trebuie pusă:este vorba despre o ruptură, sau despre o continuitate, după ’89? Ruptură, cu adăugirea că s-au păstrat elemente valabile din tradiţia revistei:echilibarea experimentului cu stratul peren, identitar românesc, acceptarea noului, dar nu pentru a servi un trend, ci o convingere estetică, descurajarea vulgarităţii, a kitsch-ului (azi acceptat, dacă e ironicludic) rezerva faţă de parodierea sacrului, dar acceptarea umorului biblic. Râsul patriarhilor.

Provocarea postmodernismului
După ’90, apar frecvent semnăturile unor universitari clujeni ca Sanda Cordoş, Corin Braga, Mihaela Ursa, Doru Pop, Ştefan Borbely, Laura Pavel, Călin Teutişan, Ioana Bot, Horea Poenar sau a cronicarului de teatru Eugenia Şarvari etc. alături de mai cunoscuţii profesori ai Literelor clujene, Ion Vlad, Vasile Fanache, Ion Pop, Virgil Stanciu, Ion Vartic, Mircea Muthu, Vasile Voia. Cu concursul sistematic al Ruxandrei Cesereanu dar şi al tinerilor redactori, Victor Cubleşan, Ioan Pop-Curşeu, Alex. Goldiş, Vlad Moldovan revista are iar o audienţă respectabilă, inclusiv pe internet... Sute de numere sunt gândite grafic de un profesionist dăruit revistei, activ aici din 1970, Octavian Bour. Ce rezistă din rodul intelectual al revistei, potrivit exigenţelor de acum? Multe nume de prim-rang, multe texte valoroase, dincolo de contextul lor social-politic.Chiar dacă, uneori, criteriile estetice, pentru care a militat revista, sunt, azi, considerate insuficiente. Chiar dacă multiculturalismul, corectitudinea politică, literatura mondială, literatura postcolonialistă, poeziadigitală, cea a post-humanului (literatura computerelor şi a roboţilor)sunt preferate de o parte a publicului.
Uniunii Scriitorilor din România, „Steaua” i-a dat doi preşedinţi, doi prozatori de forţă, D.R. Popescu şi Eugen Uricaru. Dar şi un postmodernist, Leonida Neamţu, un narator clasic, Mircea Tomuş.Literaturii noastre un stil poetic, ceremonios-hieratic, dar cu priză la real, o (re)deschidere timpurie de orizont cultural european.Traducerile lui Petre Stoica, Franz Hodjak, eseurile lui Peter Motzan, grupajul consistent de poezie poloneză contemporană, în colaborare cu revista Poezija (vezi interviul cu exigentul ei red.-şef polon, din Rom.lit., nr.31’2014), sunt o parte infimă. Publicarea unor Szilagy Domokos, Kanyadi Sandor, Letay Lajos, Kiraly Laszlo, a multor poeţi «cu probleme», ca Janos Pilinsky, sau Czeslaw Milosz, prin anii ’80... S-au adunat preţioase traduceri din Mario Luzi, prin Nicu Caranica, din poeţii francezi, prin, mai ales, Aurel Rău, din poemele lui Ioan Paul al II-lea, prin Nicolae Mareş, din poezia ligură, prin Ştefan Damian.Recent, o serie de traduceri din poezia americană feminină de top, prin Lavinia Rogojină.
Ce trebuie spus în încheiere este că literatura neomodernistă la noi nu începe, desigur, cu apariţia revistei „Steaua”, în 1954, dar poezia sa anunţă generaţia şaizecistă, de peste un deceniu, îi pregăteşte momentul de strălucire. Dacă vrem sa-i găsim „Stelei” defecte, neapărat, utilizând grila valorilor rizomice de azi, relativizând totul, putem s-o învinuim, eventual, de esenţialism, dar nu de lipsa simţului critic, nici de narcisism, sau de încântări selfie, etc. „Steaua” are, a avut mereu rădăcini spirituale bine înfipte în realitate, imposibil de tăiat de cineva. Locul revistei „Steaua” (blazonul, legenda, substanţa) este doar al ei, nu poate fi luat de nimeni, în memoria cititorului.