Din VIAȚA ROMÂNEASCĂ (nr. 9), un număr întru totul remarcabil, evidențiem aici partea a doua a interviului pe care, sub titlul Un autoportret, mai multe identități: Andrei Scrima , Roxana Sorescu i l-a luat, în anul 1995, acestei personalități cu totul speciale. E o lungă discuție lămuritoare despre om și așezarea lui în lume, e mărturia gravă a unei experiențe intelectuale și spirituale de o altitudine cum rareori întâlnim în vremurile de astăzi atât de superficiale. Reproducem aici un pasaj semnificativ, despre perioada petrecută de Andrei Scrima, în tinerețe, la Mânăstirea Antim: „La Mânăstirea Antim a început pentru mine adevărata mea ieșire dintr-un ciclu de existență și intrare într-un alt ciclu, într-o totală libertate, fără nici un fel de constrângeri. Aceasta era marea tradiție spirituală ortodoxă, continuată în jurul unui așezământ atât de marcat, de semnificat, precum acela ctitorit de Antim Ivireanul, el însuși un om enigmatic, ale cărui texte ar merita niște comentarii, o hermeneutică. Acolo am trăit momente de o extraordinară bogăție și, aș spune, unicitate ontologică. Toată istoria în jur se destrăma, iar eu, între 17 și 22 de ani, cît a durat perioada de formare, decisivă în sensibilitatea și complexitatea ei, am avut parte de această incintă deschisă, fiindcă acolo nu era nimic clericalist. Pentru prima dată probabil anumite persoane, anumite figuri ale tradiției bisericești, părintele Benedict, părintele Sofian, părintele Petroniu, părintele Arsenie și alții se întîlneau, conviețuiau cu egalii, cu frații lor «laici». (Dar în viziunea bisericii nu e nici o deosebire între un «laic» și un cleric: toți sînt creștini, la aceeași distanță de Dumnezeu. Cine se apropie, cine are barbă sau nu are barbă, ține de altă ordine, de efortul și de harul fiecăruia.) Cînd am venit acolo, aproape imediat am făcut cunoștință cu doctorul Voiculescu, cu care am legat o prietenie adîncă. Mi-a încredințat și niște manuscrise, unele inedite. Doctorul Voiculescu stătea pe strada Doctor Staicovici, 34 și avea o bibliotecă care era o încîntare. În chilia mea de la Antim a venit de cîteva ori și Ion Barbu. Am mai cunoscut foarte îndeaproape și cu o încîntare mereu crescîndă pe Constantin Joja, arhitectul. Aceștia mi-au dat sentimentul că s-a oprit trecerea, sentimentul constant și adînc că am găsit singurul loc unde, în acest destin trecător, de homo viator, se deschideau zările, se deschideau orizonturile spre țelurile ultime. Aici, în acest popas mînăstiresc, printre acești oameni vii, nu prin idei citite.“ E schițată aici o cale de șlefuire lăuntrică pe care oamenii tineri de astăzi n-ar trebui s-o ocolească.