din sumar. RAMURI
Bun, primul număr din 2018 al revistei
Ramuri. Sunt de citit: rubricile lui Gabriel Dimisianu,
Gheorghe Grigurcu şi Adrian Popescu, editorialul
lui Gabriel Coşoveanu (despre pierderea acestui
reper care a fost Regele Mihai), cronici semnate,
între alţii, de Gabriela Gheorghişor, Gabriel Nedelea,
Nicolae Panea, Mihai Ghiţulescu, Silviu Gongonea,
Aura Dogaru, Viorica Gligor, Gabriela Rusu-Păsărin
, avanpremiera editorială (romanul Visul numărul
9 de David Mitchell), o prezentare a lui Lamberto
Pignotti făcută de George Popescu, versuri de
Cristian George Brebenel şi proză de Leo Butnaru,
cronici de teatru, film şi artă plastică. Am remarcat,
desigur, excelentul interviu cu Ana Blandiana sub
titlul „Memorialul Sighet oferă adevăr şi modele”,
realizat de Cristian Pătrăşconiu, ca şi textul lui
Nicolae Prelipceanu despre „cealaltă poezie”, din
care cităm: „Numai că s-a pierdut, odată cu cenzura,
pe care nu o regret, Doamne fereşte, deloc, acea
teamă de ce-o să zică altcineva, câştigându-se (?)
în schimb o încredere în sine prematură şi, de
aceea, dăunătoare pentru evoluţia ulterioară a
unor poeţi, că la ei ne referim în special. La asta
contribuie, nu tocmai benefic, internetul acolo
unde orice veleitar îşi găseşte lăudătorii, autorecrutaţi
din cei de aceeaşi făină (eiusdem farinae în latineşte).
Şi cum toţi suntem mai înclinaţi să le credem
celor care ne laudă decât celor care ne critică
(adesea cuvântul ales este înjură), e normal ca
încrederea să crească proporţional cu cantitatea
de like-uri date la te miri ce text anemic, postat
undeva, în imensul pustiu populat de internauţi
de toată mâna. E un defect al democraţiei fără
frontiere acesta, dar e şi o pierdere a măsurii
pentru mulţi dintre cei care se năpustesc spre
literatură.” Subscriem.
amintiri despre Constantin Noica.
HYPERION
Revista Hyperion, în ultimul său număr
de anul trecut (un număr triplu, octombrie,
noiembrie-decembrie 2017), marchează trei decenii
de la moartea lui Constantin Noica. Cu acest prilej,
Valentin Coşereanu rememorează două întâlniri
ale sale cu filosoful, care a vizitat, în octombrie
1984 şi în octombrie 1987, Botoşaniul şi Ipoteştiul,
interesat fiind de valorificarea manuscriselor
Eminescu: „În sufrageria casei, Noica s-a
scuzat faţă de ceilalţi: Pe noi o să vă rugăm să
ne iertaţi preţ de vreun ceas. Avem de clarificat
unele lucruri! Ne-am aşezat. Adusesem din fondul
documentar un rând de caiete, precum şi pe
cele unsprezece lăsate acum trei ani de domnia
sa. Cum unul dintre oficiali continua să vorbească,
Noica s-a întors puţin în scaun, întrebându-l:
Cum ai putut, domnule, să mă întrebi dacă
manuscrisele nu sunt cumva simple notiţe de
şcoală?! Răspunsul a venit prompt, dar deplasat:
Ca să vă incit, domnule Noica! Numai că pe filosof
nu-l interesa răspunsul pe care nici nu l-a comentat.
Cu teancul de caiete în faţă, a început confruntarea;
câte pagini aveam noi şi câte se aflau notate de el
într-o mapă cu file îngălbenite pe a cărei copertă
era scris: Mişu Eminescu. Atunci când descoperea
că noi aveam mai multe pagini se bucura
copilăreşte. Bun – zicea – să vedem mai departe.
M-a întrebat, apoi, cu câte un caiet în faţă, ce con-
ţin diverse pagini. Bun, repeta mulţumit. La sfârşit
am făcut confruntarea cu cele unsprezece caiete
lăsate în octombrie 1984. Şase dintre acestea
le-a luat chiar atunci înapoi, spunând: Nu mai
aveţi de-acum nevoie de ele. Pentru moment
am rămas surprins. Acum, când notez, îmi dau
seama că ele fuseseră doar «momeala»…” Cei care
l-au cunoscut pe Constantin Noica îl recunosc în
această evocare, care subliniază devotamentul
absolut al filosofului faţă de Eminescu, „omul
deplin al culturii româneşti”.
