Luminiţa
Marcu,
O revistă
culturală
în comunism:
Gazeta literară
1954-1968,
Editura Cartea
Românească,
Bucureşti, 2014,
347 pag.
Avem încă o confirmare
că nimic nu e abandonabil
dintr-o experienţă extremă,
dură, tristă, dar şi
instructivă, precum
comunismul, din partea
Luminiţei Marcu, cercetător
al acelei epoci, tânăr, prin vârstă,
dar matur-detaşat prin abordarea
sine ira et studio.
Cine a studiat, cât de cât, felul în
care poate devia o minte sub presiunea
ideologică, după cartografierile bolşevismului,
ştie că a te apropia de domeniu îţi cere
nervi tari şi o articulare existenţială pe
măsură. E, aproape, ca şi cum ai un
film horror, rulat decade întregi, şi e
necesar, chiar imperios, să te întrebi
dacă toată lumea era anormală, dacă
totul era sub un soi de vrajă malefică,
dacă o parte a planetei se încapsulase
într-un scenariu aiuritor-infernal ca
acela imaginat, cinematografic, în
lumea controlată perfect, în Matrix. De
aceea, excursul de faţă poate fi, şi
trebuie, zicem noi, citit cu folos din mai
multe puncte de vedere.
Autoarea marchează cu acuitate
factorii destructuranţi ai vremurilor
aşa-zise „noi”, proletare, revoluţionare,
etc.: „Primul număr al Gazetei literare
apare pe 18 martie 1954, cu precizarea
în frontispiciu «Organ săptămînal al
Uniunii Scriitorilor din R.P.R.» şi cu
îndemnul subliniat: «Proletari din toate
ţările, uniţi-vă!». Sloganul era obligatoriu
pe toate publicaţiile Republicii Populare,
conform unităţii ideologice impuse
presei începînd cu 1947. Cuvântul
de deschidere îi aparţine lui Mihail
Sadoveanu, cel mai premiat scriitor
român al momentului, vârful canonului
epocii. După Mitrea Cocor în 1949 –
care dăduse tonul prozei cu erou comunist
şi simplificării narative specifice literaturii
angajate politic – şi după multe alte
gesturi de susţinere a noii puteri, Mihail
Sadoveanu, cunoscut scriitor interbelic,
era persoana cea mai potrivită să scrie
la momentul aniversar al naşterii unei
noi reviste. El reprezenta nu doar
prezentul triumfalist al literaturii, dar
mai ales şi foarte important, trecutul
reformat. Din punct de vedere al
publicului preconizat, Sadoveanu
plasează audienţa revistei în zona
cititorilor «care nu pot da tipăriturilor
decît un timp mărginit», deci celor din
clasa muncitoare, celor care au alte
treburi, mult mai importante pentru
ţară, decât lectura. Literatura, cultura
în general, oricît de «sprijinită» de
actuala putere, îşi cere cumva scuze
pentru timpul pierdut pentru producţie
pe care îl presupune. În mod paradoxal,
deşi se vorbeşte despre tiraje impresionante
şi despre «sporirea» bibliotecilor
şi a căminelor culturale, lumea artistică
se plasează, aparent cu bucurie şi de
bună-voie, într-o poziţie ancilară faţă
de lumea muncitorească”.
Din alt unghi, nu mai puţin incitant,
volumul ar merita parcurs pentru
repertorierea atentă, abundent ilustrată
bibliografic, a violărilor de logică şi de
limbaj (totuna!) generate de schema
tutorilor atotştiutori de la vecinii ocupanţi
(doar Literaturnaia Gazeta fusese model
pentru Gazeta literară, ca şi în multe
alte cazuri, când fosta Românie, regat
cu pluralism cultural, atitudinal,
economic, ajunsese un plagiator în
genunchi al statului sovietic). Descoperim,
cu oarecare angoasă şi cu un cert frison,
un întreg „bestiar” sui generis. Ceea
ce nu susţinea ideaţia unică era execrat,
de obicei sărac în termeni, dar, alteori,
fiind pretenţii mai mari la mijloc, din
motive de literatură, lucrurile alergau
spre categoria burlescului. Spre pildă,
Ion Vitner scrie, în supărarea sa,
redevabilă regimului impus de „amicul”
de la Răsărit: „Aldous Huxley este
un englez calm, lucid şi reacţionar”.
Un comiliton, nici nu mai contează
cine, ar conta cine şi cum povesteşte,
acum, nişte abuzuri, atacă într-o ţară
învecinată: „o etică de apatrid, de
renegat, care îşi vinde pe un pumn de
şilingi frazele găunoase”. Este vorba
despre Emil Cioran. Evident, toată
lumea sovietizată, admiratoare de
Castro şi patetic-deplângătoare a unor
probleme din Africa, cauzate de socialism,
dar puse în seama americanilor, spune,
în vremurile evocate, că trebuie spirit
militant şi fermitate ideologică. Realitatea
poate s-o ia razna, dar politica
monopolizantă, de tip comunist, rămâne
una eminamente fascistă, în genul
în care erau vituperaţi Monica Lovinescu
şi Virgil Ierunca, pentru comentariile
de la postul Europa Liberă.
Miza Luminiţei Marcu este de luat
în seamă, nu doar pentru adstratul
statistic şi pentru clara administrare
a „dovezilor” politologice şi culturale,
ci, mai ales, pentru că întregul demers,
minuţios gestionat, an cu an, de la
responsabili la paginare, arată că o
revistă în comunism e o parte din viaţa
noastră în anormalitate: „Bătrâna şi
aparent anosta Gazeta literară, a cărei
viaţă s-a scurs în cel mai puţin liber
dintre sistemele politice care s-au
experimentat vreodată pe teritoriul
României, este dovada vie că fiecare
cuvânt scris contează şi că, în ciuda
a ceea ce pretind de obicei cei mai
obedienţi dintre actorii ei, scriitorii
şi criticii, jurnaliştii, creatorii în general,
n-au fost niciodată o apă şi un pământ”.
