Cu câteva luni înainte să apară Cartea nunţii (1933), G. Călinescu îşi definea scrierea
într-un interviu acordat lui I. Valerian1:… este un roman de
dragoste, în genul lui
„Daphnis şi Chloe” cu oarecare
lirism idilic interior, tratat însă
într-o formă cu desăvârşire
epică. Tinereţea, spre a-i
surprinde funcţiunea eternă
a sufletului, este proiectată pe
un mediu de burghezie bătrână
a Capitalei, format din consiliul
halucinant a zece celibatari.
Aproape un deceniu mai târziu,
în Istoria literaturii române de la
origini până în prezent (1941),
când vorbeşte despre sine în calitate
de autor epic, criticul indică aceeaşi
filiaţie literară a primei sale lucrări
romaneşti: El a vestit în repetate
rânduri, înainte, că înţelege să facă
un roman liric, la modul grec,
luând ca model „Daphnis şi Chloe”
de Longos. Schematism psihologic,
descripţie de atmosferă, chiar elemente
de o certă facilitate, în scopul petrecerii,
erau prevăzute şi se păreau îngăduite
într-o literatură stăpânită de proza
lirică a lui Sadoveanu şi în care paginile
de savoare ale lui Damian Stănoiu
sunt admise2. În liniile sale generale,
opera modernă preia subiectul foarte
simplu al celei antice – înfiriparea
iubirii dintre doi tineri şi împlinirea
ei prin ceremonialul nupţial –
transferându-l însă din mediul pastoral
de odinioară într-unul citadin din
actualitatea secolului al XX-lea.
Dincolo de indivizi se întrevăd
prototipurile clasice, dincolo de reacţiile
specifice – aspiraţiile etern umane.
În Cartea nunţii nu se face trimitere
la scrierea bucolică a lui Longos decât
indirect, prin câteva calificative şi
notaţii fugare din primul capitol. Eroul
care revine în ţară cu trenul după ce
a studiat în străinătate, contemplă
de la fereastra compartimentului un
peisaj de o pustietate aşa de idilică,
încât apariţia unei cornute placide
pe orizont ducea cu gândul la epoci
străvechi geologice (p. 6) şi îşi opreşte
privirea asupra şirului de copaci
aci şuierători şi sălbatici […] aci
diafani şi idilici (p. 7)3. Observă că
mai multe vite înfipte cu copitele în
nămol mişcau placid cozile, adăpându-se
(p. 7), în timp ce un băiat desculţ şi
îndesat mâna cu o nuia, din urmă,
trei vaci greoaie (p. 8). Urmăreşte
coborârea de pe dâmburile cu păşuni
a vitelor , admiră felul cum veneau
cirezile de la păşune, mânate cu băţul
de ciurdari sau cum animalele împunse
cu bâta de văcar, se încăpăţânau să
aspire cu nasul apa scursă printre
crăpăturile unei lungi troace de lemn
(p. 9). Remarcate din goana trenului,
mişcările animalelor şi gesturile
păstorilor le reiau inevitabil pe cele
din vremuri imemoriale. Ulterior,
ajuns în casa bătrânelor lui rubedenii,
Jim visează de-a valma priveliştile
şi pe oamenii întâlniţi de curând,
cu rolurile schimbate între ei: domnişoara
din tren poartă pelerina mătuşii Mali,
dom’ Popescu doarme în vagon, Iaca
e aşezată în plasa cu bagaje, iar văcarii
mânau spre sate turme de pisici negre
(p. 37). Abia întrezărit, universul
pastoral arhaic supravieţuieşte chiar
cu semn schimbat într-un roman
ostentativ modern şi citadin.
Dincolo de astfel de sugestii vagi
ale cadrului din Daphnis şi Chloe, în
Cartea nunţii există destule aluzii la
Antichitate. Mai multe elemente de
decor sunt de factură clasică sau trimit
la evenimente din vechime. Prima
descriere a casei decrepite din strada
Udricani o asociază cu un Herculanum
acoperit de lava anilor păzit de baba
Chiva care îşi desface masca miceniană
într-un râs mut, până la urechi (p. 16).
În interior, uşa odăii are canaturi prea
înalte, dominate de un fronton grec,
iar soba e împodobită cu coloane ionice
şi ornamentaţii bombastice (p.18). Pe
ţărmul de la Constanţa, Jim are impresia
că respiră aerul grec antic al Sciţiei
minor (p. 76) şi consideră drept
anacronice clădirile actuale ale oraşului:
trebuiau ziduri greceşti de piatră,
coloane albe, oameni înfăşuraţi în
pânze albe, o civilizaţie în sfârşit de
stâncă albă, pe margine de apă (p. 77).
Recunoaştepopulaţia firească a străvechii
Tomis doar când trece pe lângă el un
grup de fete în costum de baie şi se
închipuie fără spaimă prefăcut în scrum
în unul din marile sarcofage antice de
piatră cu capac cu streşini, scufundat
în câmpul de nisipuri. Odată ce soarele
de toamnă intră în nori, redescoperă
atmosfera Tristelor pe digul cu
alură funerară şi îşi aminteşte de
Ovidiu şi de Sciţia minor, de bastarni
şi de sauromaţi năvălind peste Istrul
îngheţat când zăpezi dese transformau
Pontul în Scandinavie (p. 77). Alteori,
realităţi umile surprinse în treacăt au
un corespondent ilustru în lumea
antică: astfel, pârtia săpată de baba
Chiva şi dom’ Popescu printre troienele
adunate în faţa casei în ziua nunţii lui
Jim cu Vera se arată a fi un drum alb,
glorios ca o Via Appia (p. 153). În
general, ambianţa din Cartea nunţii
este accentuat modernă. Fidel ideilor
expuse în articolul Romanul şi viaţa
modernă4, unde prozatorul român e
îndemnat să cerceteze oraşul concret,
cu baruri, teatre, cinematografe şi
cafenele, cu case de mode şi bazinuri
de înot, cu concursuri de frumuseţe
şi crime fioroase, Călinescu insistă
asupra felului cum eroii săi gustă
plăcerile veacului: conduc automobile,
se uită la filme şi frecventează localurile
de noapte şi arenele sportive din
Capitala remodelată de arhitecţii
modernişti. Cu toate acestea, în
chip neaşteptat, decorul din Cartea
nunţii aminteşte uneori de Antichitate,
ceea ce poate sugera originile clasice
ale scrierii.
Personajele atrase de moda timpului
poartă câteodată o vestimentaţie
inspirată din alte epoci. Dora face
exerciţii de scrimă cu sandale romane
în picioare (p. 44); Lolei i se recomandă
să-şi strângă umerii şi gâtul în
tunici simple din catifea spre a-şi pune
în valoare buclele (p. 103); Jim le
visează pe Dora, Lola şi Veraîn peplumuri
greceşti şi cu picioarele goale în sandale
(p. 76). Ultima imagine aparţine unei
scene de factură mitologică, uzuală
în literatura antică: tânărul bucureştean
care vrea să-şi aleagă o parteneră
dintre prietenele lui de dată mai veche
sau mai nouă se află în situaţia frumosului
prinţ troian pus să aprecieze calităţile
a trei zeiţe. De altfel, referinţa este
enunţată explicit: Dora, Lola şi Vera
şedeau în peplumuri greceşti înaintea
sa [...] iar el, nou Paris în costum de
baie Iantzen, cu o minge de tenis în
mână, sta la îndoială pe cine să lovească
(p. 76). În chip oarecum similar, într-o
secvenţă anterioară elevul Bobby,
fratele Verei, avea dificultăţi în a opta
pentru una dintre actriţele preferate:
şi-ar fi dorit ca îmbrăţişat cu admiraţie
de Lillian Harvey, Marlene Dietrich şi
Anny Ondra, idolele sale, să stea să se
gândească pe care s-o aleagă (p. 52).
În escapada la Constanţa unde pleacă
a doua zi după ce s-a visat în ipostază
de Paris, Jim oscilează între cele
trei camarade de înot, fiecare cu atribute
mitologice. Comparată într-un capitol
precedent cu un efeb zvăpăiat şi zvelt
(p. 65), Dora apare acum ca un mic
Adonis căruia ochii şi buzele îi dau
lascivităţi feminine, Lola este o Veneră
cu linii sinuoase, iar Medy – o amazoană
cu o vigoare fizică de piatră statuară
şi proporţii armonioase compensând
masivitatea călcâielor de erou troian
(p. 79). Jim este asimilat la rândul său
unor figuri de legendă: dornic să intre
în valuri ca un centaur tânăr (p. 76),
i se pare că e înconjurat de făpturi
fabuloase, că un Ulise jegos de sare
scoate braţele păroase într-un înot
clocotitor sau o turmă de centauri
năvăleşte deodată peste spuma apei
(p. 77). În primul moment, îşi îndreaptă
atenţia către Dora, nereidă cu două
cozi (p. 81), aparent îndrăgostită de
el, însă în momentul în care tânăra
îi destăinuieşte că s-a logodit cu un
student, se simte jignit în mândria lui virilă şi se aruncă în valuri cu
furie de
Neptun (p. 82). Numaidecât, el decide
că mentalitatea germanică a Dorei nu
se potrivea cu sufletul său clar latin
şi caută în schimb să-şi evoce latinitatea
sub chipul eterat al Lolei (p. 82), căreia
îi va declara mai târziu că pare o statuă
antică de marmură colorată şi cu părul
aurit (p. 103). Analogiile mitologice
şi reminiscenţele clasice conferă eroilor
contemporani o aură de nobleţe
subminată însă adeseori prin detalii
prozaice în măsură să evidenţieze
discrepanţa dintre cele două lumi.
Capitolul O partidă de nataţie,
versiune nouă a anticei judecăţi a lui
Paris, abundă, aşadar, în comparaţii
din domeniul mitic. Cu o frecvenţă
mai redusă, procedeul se întâlneşte
şi în restul romanului. Cea care va
deveni adevărata dragoste a lui Jim,
inocenta Vera, replică modernă a
suavei Chloe, este asemuită în mai
multe rânduri unor făpturi legendare.
Nedeprinsă cu simptomele fizice ale
iubirii, ea tânjeşte după îmbrăţişarea
încă indecisului Jim, iar când rămâne
singură în odaie îndură chinul lui
Tantal, căruia îi fuge apa de la
gură (p. 97). După ce îşi lămureşte
sentimentele şi o cere în căsătorie,
Jim elaborează un plan de activităţi
fizice şi spirituale menit să facă din
Vera o mică Diană modernă (p. 125).
Cuprinsă de vraja apropiatei nuntiri,
gata să admită ideea că în cameră
Cupidon ar fi intrat gol pe uşă, cu
arcul în mână (p. 138), Vera îşi
alcătuieşte trusoul cu lenjerie elegantă,
cămăşi vaporoase şi un combinezon
de dantelă fin ca pentru picioare
de nimfă (p. 140). După împlinirea
căsniciei, doarme mai uşor decât Eros
sub privirile celui drag (p. 176), iar
trupul ei dezvelit aduce cu al unui
triton rămas inert pe nisip după
retragerea apelor (p. 178). Şi personajele
desconsiderate prilejuiesc uneori
asociaţii din arsenalul clasic, în acest
caz inadecvarea dintre planul solemn
şi cel derizoriu fiind generatoare
de expresivitate. În capitolul Pitia
modernă şi căile soartei, tanti Magdalina,
înconjurată de un sobor de bătrâne
fascinate de misterele viitorului,
ghiceşte în cafea cu extaz de Pitie
lansându-se în consultările destinului
negru de drojdie (p. 86). Poezia lui
Sonetu, pretendentul caraghios şi
fără noroc al Lolei, include declaraţii
de dragoste pline de afectare: Te-ador
ca un spumos şi alb centaur/ Ieşit din
oceanicele limfe,/ Rostogolit în faţa
unei nimfe (p. 104). Cum se vede,
apropierile mitologice se întâlnesc
la tot pasul în acest roman al vieţii
moderne de sorginte elenistică.
Aluzii la Antichitate conţin şi alte
scene importante în economia romanului,
chiar dacă fără însemnătate în raport
cu desfăşurarea evenimentelor. Capitolul
O gală de box descrie unul dintre
evenimentele sportive la care participă
cu entuziasm eroii timpurilor noi şi
pune totodată în lumină analogia cu
spectacolele prizate de oamenii din
vechime. Spectatorii de astăzi se
înrudesc cu cei din Roma antică, constată
Jim când asistă la câteva runde pugilistice:
se gândi numaidecât la plebea romană
rău mirositoare din circuri, urmărind
cu aviditate luptele de gladiatori(p. 145).
Reacţiile mulţimii sunt aceleaşi acum
ca şi odinioară, arhitectura arenei
actuale corespunde celei de demult:
un murmur surd de mii de glasuri vibra
pe deasupra largii pâlnii a amfiteatrului
(p. 145); cocoşii ţopăiră iarăşi pe
duşumele în urletele amfiteatrului
(p. 146); un urlet prelung, delirant de
satisfacţie, se ridică din pâlnia amfiteatrului
(p. 148). Jim are senzaţia că asistă la
o încleştare din alte vremuri, impresia
de luptă de gladiatori unşi cu ulei (p.
148), confirmată parcă şi prin gestul
final al învingătorului care salută
ridicând mâna în sus, ca un războinic
scutul (p. 149). Pasiunea pentru
înfruntările sportive îi apropie pe
bucureştenii secolului al XX-lea de
spectatorii luptelor desfăşurate în
Colosseum în vremea Cezarilor.
În Cartea nunţii se face adesea
referire la metodele uzuale de consultare
a viitorului folosite de contemporani
pe urmele anticilor care întrebau
oracolele. Baba Chiva îi dăruieşte lui
Jim la întoarcerea acasă o planetă
de tânăr pe care acesta citeşte un
oracol vestindu-i reuşita în afaceri
şi o viitoare căsnicie cu fata Leana
(p. 20). După ce Dora îl sărută pe
obraz, Jim rămâne perplex, ca-n faţa
unui oracol al Pitiei de la Delfi (p. 50).
Caietul cu însemnări de la colege
al lui Bobby – agentul destinat de
soartă al reîntâlnirii dintre Jim şi
Vera (p. 142) – poartă titlul de Oracol
şi adună cugetări anoste cum ar fi
Omul când se naşte zice: A/ Iar când
moare zice: mor/ Aşa că toată viaţa
se compune din: A-mor (p. 62).
Superstiţioase, convinse că soarta le
face şi le desface, cele şapte bătrâne
din „casa cu molii” sunt pasionate
de ghicitul în cărţi, în plumb topit,
în oglindă, în cenuşă, în palmă, în
ghioc sau în cafea (p. 87), iar Magdalina
se dovedeşte cea mai competentă în
a interpreta oracolul (p. 85): toate
femeile traseră fotoliile şi mai aproape
de masă şi ascultară pe rând oracolul,
comentând (p. 88). Jim se preface că
studiază cu atenţie liniile din palma
Lolei anunţând o existenţă plină de
dezamăgiri şi fără afecţiuni (p. 102),
iar fata ascultă oracolul mulţumită
că i se recunoaşte calitatea de
fiinţă excepţională prin răceală şi
indiferenţă (p. 103). După ce a hotărât
s-o ceară de nevastă pe Vera, Jim se
lasă stăpânit în automobilul său de
gânduri platonico-umaniste enunţate
emfatic: Poate că în ninsoarea siderală
a haosului fiecare suflet îşi are planeta
sa, închegată din limfa genunilor
în noaptea dintâi a ivirii sale pe lume
şi care îşi îndeplineşte ursita ascunsă
în criptograma fulgilor căzători şi
în ţârâitul mărunt al greierilor cereşti
(p. 114). Ca şi predecesorii lor din
vechime, oamenii care trăiesc după
primul război mondial cred în
predestinare şi încearcă să sondeze
viitorul, fie şi prin mijloace derizorii.
Soarta îl preocupă şi pe unchiul
lui Jim, profesorul de istorie Silivestru,
cu lecturi clasice încă din timpul
liceului când citea De bello gallico
(p. 59). Incapabil să găsească o femeie
cu care să-şi împartă viaţa, acesta
se pătrunde de adevărul unei
determinaţiuni superioare a faptelor
omeneşti (p. 167). Meditând la întâlnirea
neaşteptată a lui Jim cu Vera în tren,
el decretează sentenţios: soarta e
totul, dar ea poate fi întârziată şi
poate chiar fi împiedicată, dacă nu
mergi, conştient, pe căile ei; soarta
e latentă şi facultativă, şi dacă fără
colaborarea ei nu se poate face nimic
în viaţă, e cu putinţă totuşi să nu te
foloseşti de semnele ei; dacă ai renunţat
la numărul câştigător la loterie, de
vină nu e norocul sau soarta, ci tu,
fiindcă n-ai îndeplinit condiţia
probabilităţii. Convins că soarta trebuie
consultată, Silivestru decide să
iasă în calea ei (p. 167). Contemplă
perindarea femeilor la Şosea privindu-le
ca un hipnotizator spre a întreba
soarta şi aşteaptă soarta lângă un
pom, dar când o necunoscută ţipător
îmbrăcată încetineşte paşii, o ia la
fugă fără să ştie ce să facă spre a
se folosi de soartă (p. 168). Constatând
că metoda lui de a consulta destinul
era greşită şi putea da naştere la
gesturi nechibzuite, se gândeşte că,
spre a putea să recunoască soarta,
are nevoie de o imagine ştiută, un
semn, un nume sau cel puţin un
moment unic, dinainte hotărât, pentru
ca în el să nu poată să se rătăcească
elemente accidentale (p. 168-169).
Recurge la mijloace de divinaţiune
insolite adunând toate pisicile în odaia
lui spre a vedea care dintre ele i se
va sui în pat în speranţa că numele
acesteia avea să fie fatidic şi să-i
servească la identificarea soartei
(p. 169). Eşecul experienţei în cauză
îl face pe Silivestru să născocească
un nou oracol: deschide cărţile la
întâmplare şi pune semn unde i se
părea că propoziţia are un caracter
profetic fiind reconfortat de timbrul
de fatalitate istorică a acestor citate:
avea sentimentul hotărât că şi soarta
sa avea să se îndeplinească pe
neaşteptate, când limba va atinge pe
cadranul existenţei numărul său, şi
asta îi dădea o speranţă şi o încredere
în viitor (p. 170). Ulterior, îşi procură
cărţi de magie, spiritism şi necromanţie
şi le urmează instrucţiunile când face
diferite formule ca să producă şi să
stimuleze dragostea în jurul său;
aşază pe o tablă de aramă pietre
preţioase în jurul unei lumânări spre
a vedea dacă lumina trece în dreptul
grenadei ca să prevestească o căsătorie
(p. 170); caută rădăcini de mătrăgună
care inspiră dragoste; aruncă în foc
o broască şi o preface în pulbere, deşi
nu ştie cum trebuie folosit praful spre
a produce efectele erotice; profesează
catoptromancia şi se priveşte în
oglindă între două sfeşnice cu lumânări
aprinse (p. 171). Între timp, surorile
lui, care topesc cositor şi îl răstoarnă
în apă, citesc în cafea, dau în cărţi şi
ies în răspântie la miezul nopţii la
Anul Nou, îl îndeamnă pe Silivestru
să consulte norocul la jocul de
loton cu caracter oarecum mistic: ele
vor să afle astfel norocul fiecăruia,
fiind contrazise însă de dom’ Popescu,
încredinţat că norocul e cum şi-l face
omul (p. 173). Deznodământul
fatal este anunţat de comentariul
profetic al Ghencăi când vede isprava
cu pisicile – să ştiţi c-a intrat în anul
morţii (p. 169) – precum şi de imaginea
funebră care i se arată în oglindă
lui Silivestru: el însuşi întins cu ochii
închişi şi cu mâinile pe piept (p. 172).
După o aventură nereuşită cu o femeie
de stradă, flăcăul bătrân steril, fără
seve creatoare, nerodnic ajunge la
concluzia că poartă în sine moartea
unei rase, putreziciunea şi că zadarnic
consulta aşadar „soarta” (p. 187).
Obsedat de propria extincţie, el trece
în revistă diferite forme de sinucidere,
printre care şi posibilitatea să-şi taie
vinele în baie, ca anticii (p. 192),
pentru ca în cele din urmă să pună
în practică mai puţin prestigioasa
spânzurătoare. Grotesc, mediul senil
din strada Udricani părea incompatibil
cu tragicul, sesizat, în răspăr, doar
de mama Verei, care, la pierderea
pisicii sale de Angora, scotea strigăte
de tragedie şi imprecaţiuni la adresa
probabililor răpitori (p. 96). La moartea
lui Silivestru după repetate şi inutile
încercări de descifrare a sorţii, fatalitatea
se coboară asupra „casei cu molii”.
Comice sau serioase, precise sau
vagi, referirile la lumea antică presărate
ici-colo în Cartea nunţii vin să susţină,
parcă, diagnosticul privitor la descendenţa
clasică a romanului scris de un autor
încredinţat că noi suntem, geografic
şi spiritual, mai aproape decât mulţi
alţii de străvechea Eladă5.
Note:
1 „De vorbă cu domnul Gh. Călinescu”,
Viaţa literară, nr. 139, decembrie
1932.
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române
de la origini până în prezent, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1941, p. 839-840
3 Referinţele trimit la primul volum
din seria G. Călinescu, Opere, ediţie
critică îngrijită de Nicolae Mecu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1993.
4 G. Călinescu, „Romanul şi viaţa
modernă”, România literară,
27 februarie 1932.
5 G. Călinescu, „Sensul clasicismului”,
Revista Fundaţiilor Regale, nr. 2,
1946, p. 248-258.
