Şapte premii
şi-o lovitură de piaţă
... iată cărţile de vizită ce disting
două romane italiene intrate
deja în circuit internaţional, publicate
recent şi la noi. Accabadora apărut
în 2009 a consacrat-o pe Michaela
Murgia şi i-a adus între cele şapte
premii şi unele prestigioase –
Campiello şi Mondello, traduceri
în peste 20 de limbi şi vânzări de
peste jumătate de milion de
exemplare. Ultimul dans al lui
Charlot de Fabio Stassi apărut în
2012 a provocat mare agitaţie în
universul editorial, fiind una dintre
senzaţiile Târgului de Carte de
la Frankfurt.
Cei doi autori vin din spaţii
culturale cunoscute prin tradiţii
străvechi, prin lumi închise ce îşi
respectă cutumele: Michaela Murgia
s-a născut în 1972 în Sardinia, la
Cabras, iar Fabio Stassi s-a născut
în 1962, la Roma, într-o familie cu
origini siciliene. Amândoi au debutat
în 2006 direct cu roman – Il mondo
deve sapere este inspirat de experienţa
trăită de scriitoare într-o companie
multinaţională, iar Fumisteria este
inspirat de Sicilia anilor 50 şi de
masacrul de la Portella della Ginestra.
Romanele apărute în limba
română în colecţii prestigioase
dovedesc vitalitatea prozei italiene
de astăzi, originalitatea ei, şi două
tendinţe ale romanului contemporan,
cu impact cert la public: descrierea
unor lumi conservatoare (ce au
reuşit să-şi păstreze cutumele şi
modul de viaţă singular, cu obiceiuri
şi sărbători unice) sau biografiile
unor personalităţi, reinventându-
le, sau destinele personajelor
imaginate altfel, umplând spaţiile
albe ale unor cărţi consacrate.
La prima vedere, totul le
deosebeşte: Michaela Murgia scrie
despre satul din Sardinia în care
persistă rituri păstrate din vremuri
străvechi, împletind practici magice
şi sărbători creştine, o lume încă
arhaică, având în centru o accabadora,
care îndeplineşte rol esenţial în
viaţa satului; Fabio Stassi îl alege
ca personaj pe Charlie Chaplin
bătrân, rememorând episoadele
necunoscute ale vieţii sale, aventurile
care l-au transformat în Charlot.
Totuşi, două lucruri apropie
romanele: legătura dintre părinţi
şi copii şi prezenţa morţii ca însoţitoare
a vieţii. Accabadora narează
povestea Mariei Listru, a patra fată
a unei văduve sărace, luată „copil
de suflet” de Tuşa Bonaria Urrai,
întâmplările care o fac să-şi explice
legătura mamei adoptive cu moartea.
Ultimul dans al lui Charlot luminează
ultimii şase ani ai vieţii celebrului
artist, sub semnul tandreţii pentru
fiul de care ştie că trebuie să se
despartă.
A grăbi moartea
În lumea satului, omul nu este
singur la pragurile de trecere –
naştere, căsătorie, moarte, căci la
ceremonia respectivă (botez, cununie
sau înmormântare) iau parte famila,
neamul, membrii colectivităţii. În
satul Soreni, ca şi în alte sate din
Sardinia, tradiţia încă persistă la
mijloc de secol XX, când se petrece
acţiunea din Accabadora, deşi viaţa
pare înscrisă în schimbările aduse
de istorie şi de modernizare.
Într-un sat, un copil înfiat se
numeşte „copil de suflet”. Maria
Listru este un asemenea copil
adoptat de Bonaria Urrai cea înstărită,
aşa că viaţa ei se schimbă, fără
să se despartă cu totul de casa în
care şi-a lăsat mama şi surorile.
Bonaria Urrai o iniţiază în croitorie,
căci este croitoreasa pricepută,
care le coase tuturor veşmintele,
într-o viaţă tihnită, din care nu
lipseşte grija ca fetiţa inteligentă
să meargă la şcoală.
Prin ochii Mariei se perindă
anotimpuri şi ani, cu întâmplări
fireşti ale copilăriei într-un sat, dar
fundalul rămâne aproape arhaic.
Nunta surorii mai mari prilejuieşte
o descriere a obiceiurilor din Sardinia,
cu amestecul de creştinism şi
păgânism în datinile pregătirilor
şi ale credinţelor, în detaliile
obiectelor şi în semnificaţia lor.
Un episod crucial dezvăluie
practica magică menită să ascundă
mutarea zidului ce separă pământurile
a doi vecini: zidul parcă plânge
şi când desfac pietrele găsesc un
căţeluş legat, care nu murise, deşi
era menit unui rit sacrificial. Cei
păgubiţi prin mutarea zidului,
Bastíu şi fiii săi, vin să ceară ajutorul
Bonariei Urria, bătrâna înţeleaptă
purifică obiectele în foc, iar fetiţa
păstrează căţeluşul.
De aici pornesc întâmplări
formând un lanţ tragic: Nicola
Bastíu, fiul cel mare, provoacă un
incendiu, dar un glonţ străin îl
loveşte şi rana duce la amputarea
piciorului, dorinţa lui de a sfârşi
cu viaţa o înduplecă pe Bonaria
Urria să-l elibereze de un trai
nedemn. Fratele său, Andría,
descoperă secretul şi, devastat de
suferinţă, i-l dezvăluie Mariei. Abia
acum înţelege fata episoadele
nocturne, când se aud bătăi în
poartă, iar Bonaria este chemată
şi pleacă de acasă.
Confruntarea ce urmează îi
lămureşte fetei marea taina: Bonaria
Urria îi dezvăluie rolul ei – nu de
ucigaşă, ci ajutor al muribunzilor
pentru a le uşura sfârşitul, căci aşa
cum nimeni nu se naşte singur, ci
ajutat să vină pe lume, şi înaintea
sfârşitului are ajutor de la „Ultima
Mamă”. Cuvântul „accabadora”
s-ar tălmăci din sardă ca „sfârşitoarea”,
cea care împlineşte, cu iubire şi
pietate, ritul desprinderii de viaţă.
Michaela Murgia scrie povestea
iniţierii unei fete într-un rit arhaic,
pe care depărtarea şi întoarcerea
o fac să înţeleagă preţul plătit de
accabadora. Cartea cucereşte cu
poezia ei aspră, fremătând de
mistere, cu istoriile unor iubiri
frânte – cea din tinereţea Bonariei
şi din adolescenţa Mariei, cu iubirea
perpetuă a mamelor pentru copii,
fie ca mama dintâi sau mama ultimă.
A amâna moartea
Întâlnirea cu moartea şi amânarea
ei repetată de la un Crăciun la altul
dă tensiune şi nerv romanului
Ultimul dans al lui Charlot. Fabio
Stassi şi-a ales ca personaj un artist
genial şi i-a transformat biografia
într-o fantasmagorie fermecătoare.
Charlot reuşeşte un fapt uluitor
– a convins moartea să accepte un
joc cu o regulă simplă: dacă o face
să râdă, mai primeşte un an de
viaţă.
Structura narativă aminteşte
de filmul mut: scenele întâlnirilor
cu moartea separă între ele cele
şase role, tot aşa cum inserturile
delimitau imaginile. Decupajele
biografice aduc în broderia confesiunii
aspecte patetice: sărăcia din copilărie,
nepăsarea tatălui şi nebunia mamei,
pasiunea pentru o artistă de circ,
semnele talentului vizibile pentru
cine ştie privi, călătoria în America.
Episoade mărunte luminează
cât de cât secretul actorului şi
depozitul de imagini din care îşi
construieşte personajele ce au
cucerit publicul şi i-au adus
celebritatea. Poveştile ample
traversează cele şase role: povestea
acrobatei Ezster cea atât de iubită
de Arlequin, încât a inventat cinemaul
ca să-i poată păstra imaginea,
povestea Circului ce i-a intrat în
sânge şi de care nu se poate elibera
decât printr-un film.
Ultimul dans al lui Charlot este
o fabulă despre bătrâneţe, secretele
artei şi naşterea unui personaj unic
care va încânta milioane de spectatori
– Vagabondul. Farmecul cărţii vine
din stilul scânteietor, din observaţii
aproape aforistice. Câteva asemenea
„scântei” culese la întâmplare:
„bătrâneţea este vârsta cea mai
comică pe care o are omul”, „într-o
seară a intrat cu nişte ochi care
făceau mai multă lumină decât
două lămpi cu magneziu”, americanii
vin fiecare de pe un pământ blestemat.
Într-un interviu realizat de
traducătoare (merită citit integral!),
Fabio Stassi mărturiseşte: „Am
crescut ascultînd poveşti. Familia
mea era umilă, dar cu multe poveşti.
Poveşti despre migraţie, despre
plecări, întoarceri, aventuri, război,
foame, salvări miraculoase, viziuni.
Am învăţat să respect memoria,
în toate formele ei. Cred că cei care
scriu sînt, cumva, nişte custozi
ai memoriei. Lucrul cel mai important
pe care-l deţii, cînd eşti sărac, sînt
amintirile.” (Orizonturi culturale
italo-române, nr. 4 – aprilie 2013)
Şi Accabadora şi Ultimul dans
al lui Charlot au ca teme profunde
memoria şi iubirea, ce perpetuează
lumea, iar autorii sunt „custozi
ai memoriei”. Două cunoscutele
traducătoare, Gabriela Lungu şi
Cerasela Barbone, au reuşit să
transpună în codul culturii noastre
lumi depărtate, să ni-i apropie
pe doi prozatori în ce au ei esenţial
– harul de povestaşi.
