AM REVĂZUT-O pe Marina Krilovici la Sala Palatului la unul dintre concertele din Festivalul George Enescu. Era la fel de frumoasă şi de carismatică ca pe vremea tinereţii mele, atunci când a obţinut Marele Premiu la ediţia din 1964 a Festivalului G. Enescu.
- Marina, tu ai câştigat Marele Premiu la secţiunea de canto în 1964. Ce amitiri ai despre acel moment?
- Sunt foarte emoţionată că ne-am revăzut, nu-mi venea să cred că au trecut atâţia ani, că am întâlnit săli atât de pline la concerte, o lume doritoare de muzică după atâţia ani de interdicţii ale acestui popor. In 1964, când eram o puştoaică, studentă la conservator, am ştiut că exista o şcoală de canto extraordinară, că aveam colegi minunaţi pe Ileana Cotrubaş, pe Puiu Buzea, Viorica Cortez, Mugurel Bogdan, Milke Nistor. Pentru mine, acel concurs a fost un succes extraordinar, era o epocă unică pe care nu o voi putea uita niciodată. Noi, cei care am fost selectaţi să participăm la concurs, am fost luaţi la Braşov într-un cantonament, am trecut printr-o groază de trieri. Aveam acolo profesori pe doamna Arta Florescu, pe maestrul Goangă şi pe Aurel Alexandrescu, pentru lied. Am stat o lună de zile, nu făceam altceva decât cântam, mâncam şi dormeam. Eu mai făceam unele şmecherii, mai săream pe fereastră ca să fiu puţin liberă, dar am avut o preparare extraordinară. In etapa a Il-a la Sala Dalles trebuia să cânt Abigaille din Nabucco. Era dimineaţă şi m-a sunat doamna Arta Florescu şi mi-a spus: „Marina, tu ai o voce unică, eşti frumoasă, eşti pregătită excepţional, ai să-i zdrobeşti pe toţi, un element ca tine nu mai există". Mi s-a ridicat părul măciucă, parcă mi-a făcut o injecţie ca să-mi dea forţă şi curaj. Mi-am pus o rochie roşie de mătase şi m-am prezentat, fiind a treia ca număr. Toţi au căzut pe spate. Doamna Arta mi-a spus: „Marina tu eşti învingătoare". La etapa a IlI-a am cântat „Pace mio Dio" din Forţa destinului şi „Crudele - Donna Anna" din Don Giovanni de Mozart. Colega mea, mezzosoprana Agnes Baltsa mi-a spus: „Voce ca a ta n-am auzit în viaţa mea, sunt fericită că un om ca tine mă-nvinge".
- Ce s-a întâmplat când ai terminat conservatorul?
- N-am să ascund că Arta Florescu din 1964 şi până în 1966 mi-a pus multe piedici ca să nu pot pleca din ţară la diverse manifestări artistice. In 1967 am reuşit, totuşi, să plec la concursul de la Bruxelles, unde am luat Marele Premiu, apoi la Hertegenbosch şi, bineînţeles, la Monreal.
In 1967 se pregătea la operă Don Giovanni. A venit maestrul Hero Lupescu şi mi-a spus: „Marina, tu ai să faci Donna Anna, dar vei intra după Arta Florescu". Eu am înţeles situaţia şi mi se părea normal. Doamna Arta la repetiţii marca. A venit spectacolul de vizionare. Aici am trăit un moment îngrozitor, eu fiind asistentă în sală. Doamna Arta n-a mai putut cânta. Eu nu m-am bucurat, eram impresionată de ceea ce vedeam. Mi s-a spus să continui eu. M-am dus să mă-mbrac la cabină şi m-am întâlnit cu Arta Florescu care, n-am să uit niciodată, mi-a spus: „Marina, îţi mulţumesc, eu nu pot, tu eşti singura care poţi să faci asta, îţi mulţumesc". Ăsta a fost un moment emoţionant, cântam pe scenă şi plângeam, pentru că m-a şocat situaţia respectivă. A fost un moment pe care nu pot să-l uit niciodată.
- La Bucureşti te-am văzut în toate spectacolele tale din acei ani. Ce roluri ai cântat?
- Am cântat Tosca, Beoma, Trubadurul, Faust, Michaela din Carmen, Otello cu Spiess.
- Când s-a produs plecarea ta din ţară şi în care circumstanţe?
- In 1971 am luat această hotărâre. Din 1967 eu ieşeam din ţară şi mă întorceam. Prima Toscă am făcut-o la Toronto, apoi la Viena. Aveam multe contracte, dar şi multe greutăţi cu paşaportul, cu datul jos din avion, sub diferite pretexte, că Marina vrea să scoată aur din ţară şi alte asemenea prostii. Eu nu eram membru de partid şi am fost contactată şi de securitate ca să le fac servicii, dar asta pe mine mă-ngrozea. Mi se făceau o serie de oprelişti, de pildă, odată am ajuns la Fenice din Venezia cu 10 zile întârziere. Trebuia să cânt atunci Tosca cu Tito Gobbi. In 1967, la Festivalul Enescu am cântat la operă Faust şi a venit Rolf Liebermann să mă vadă. Mi-a oferit un contract de trei ani la Hamburg cu premieră de Aida şi Forţa destinului. La Hamburg m-am hotărât să rămân, tatăl meu era de origine germană şi jumătate iugoslav, iar mama grecoaică. Tata se-mbol-năvise de hemiplegie şi părinţii mei nu erau cu mine. Am vorbit cu mama la telefon şi, special am fost foarte tare la telefon, ca să audă cei de la Nicolae Iorga. In trei zile le-a dat drumul şi au venit cu Puiu Ohanezian cu maşina lui, pentru că şi Ohanezian cânta Amonasro. Nu a fost uşor pentru mine ca să-mi întreţin familia, nopţile nu dormeam, mă gândeam că părinţii mei sunt dependenţi de coardele mele vocale, că nu trebuie să mă-mbolnăvesc ca să-mi pot întreţine familia. După ce mi-am luat cetăţenia, tata fiind german, am plecat la Paris, unde mama avea mai multe prietene. Am obţinut un contract cu Aida la Covent Garden. Aici l-am ascultat pe Kostas Pascalis în Scarpia, cu Placido Domingo în Cavaradossi. Când l-am văzut intrând în scenă m-am înfiorat, era un artist complex, tulburător. M-am dus la el la cabină cu emoţie: „Tu eşti grecoaica aia cu voce mare?" mi-a spus el. Şi de-atunci nu ne-am mai despărţit. Ne-am căsătorit, am plecat la Viena, unde el avea contracte, s-au născut cei doi copii, Constantin în 1974 şi Alexandra în 1977. A fost omul vieţii mele, deşi ne-am divorţat în 1993, dar am trăit alături de el mari emoţii artistice. După divorţ nici el şi nici eu nu ne-am refăcut viaţa. Cu toate că până în anul 2000 relaţia noastră era rece, ne vedeam, ne salutam, când s-a îmbolnăvit de cancer de prostată am fost prima căreia i-a dat telefon ca s-o anunţe. M-am dus la el acasă, acolo unde stătusem atâţia ani, şi l-am îngrijit, am fost alături de el până când a murit acum trei ani. Copiii mei erau la Londra şi au venit să-şi vadă tatăl, l-au iubit foarte mult şi noi am fost o familie unită, i-am educat frumos în spiritul familiei, aşa cum mă educaseră şi părinţii mei. Kostas a fost un om demn, delicat, generos. N-a vrut să ne deranjeze. A fost pe picioare până când a închis ochii. Avea lecţii la Conservator şi în ziua când a murit le-a spus că nu poate veni. A vrut să moară singur şi să nu ne supere nici pe noi. L-a găsit mort băiatul meu. A fost pentru mine o mare lecţie de viaţă, a vrut să ne ferească de emoţii, ne adora şi n-a vrut să ne supere.
- Cu ce tenori ai cântat?
- Am cântat cu cei trei tenori, dar cu Domingo m-am înţeles cel mai bine, am cântat cu Labo, cu Giaccomini, cu Bergonzi, iar ca mezzosoprane cu Cossotto, Verett şi Bumbury.
- Pe ce scene mari ai cântat?
- Am cântat la Met în Aida, Trubadurul şi Buttterfly, am cântat la Covent Garden: Aida, la Opera Mare din Paris, La Viena, la Monte Carlo, la Fenice, la Roma, Hamburg, Berlin etc. Am cântat în ultimul spectacol al lui Mario del Monaco, eu în Cavaleria şi el în Paiaţe, în acea seară.
- Cu ce mari dirijori ai cântat şi cu ce regizori ai lucrat?
- Am cântat cu Nelo Santi, cu Mutti, cu Patanne, iar ca regizori cu Peter Ustinov, cu Ponnelle am făcut Tosca.
- Ce lucrezi în prezent în Atena?
- Am clase la Conservatorul Maria Callas, unde predau cu succes, am fete care au obţinut premii internaţionale. Iubesc tinerii, îmi place să le cânt fraze ca să exemplific ceea ce le spun. Am descoperit că am talent pedagogic, eu sufăr pentru studenţii mei, plâng în sală atunci când au succese, când aud aplauzele publicului. Nu pot accepta ca cineva să fie gelos pe succesele unui tânăr care-şi face o carieră, eu cred că, din contră, trebuie să fie fericit.
- Tu ai fost o generoasă toată viaţa.
- Mi-a plăcut să fiu iubită şi să iubesc, să simt dragostea acestor tineri cu care lucrez. Eu le datorez enorm părinţilor mei care mi-au dat o educaţie, au făcut toate sacrificiile pentru mine, am fost liberă la minte, nu am crescut cu trebuie, nu cred în trebuie. Am înţelegere pentru tot. Şi pe copiii mei i-am crescut aşa, iar Kostas a fost un exemplu pentru copii.
- Ce poţi să spui despre şcoala românească de canto?
- Eu nu sunt prea informată de ceea ce se-ntâmplă astăzi în Conservator; am avut o elevă foarte bună pe Celia Costea, care a făcut cu mine ore. Cred că şcoala românească de canto există şi că poate da elemente bune pentru că avem profesori de calitate, pe doamnele Slătinaru, Stoleriu şi alţi profesori de acum. Mi-ar face mare plăcere să vin de două ori pe an cu cea mai mare dragoste, să dau lecţii de canto fără bani, pentru tinerii din România.
