Veşti bune pentru cei ce n-au ajuns la Sf. Gheorghe: Festivalul "Anonimul" vine şi la Bucureşti. Vestea proastă e că vine într-un spaţiu ingrat (Clubul Prometheus), din cauza numărului redus de locuri. Nu e vina echipei organizatoare - care, după cum remarca şi Eugenia Vodă (membră a juriului), şi-a dovedit profesionalismul în primul "loc al faptei" - ci a reţelei de cinematografe a Capitalei: nici unul n-a putut să găzduiască retrospectiva (să fie oare din cauza Sărbătorii filmului francez?). Totuşi, cinefilii români au arătat că îndură multe de dragul unui film bun, înghesuindu-se claie peste grămadă, pe scaune sau stând în picioare; iar filme bune au fost, mai ales că în prima săptămână s-au putut viziona "câştigătorii": Buongiorno, notte (Cel mai bun lungmetraj), Povestea cămilei care plânge (Cel mai bun documentar) şi În acel moment... Rebeca (Cel mai bun scurtmetraj).

Filmul lui Marco Bellocchio (Buongiorno, notte) este, în primul rând, un act de curaj politic: într-o lume în care terorismul a devenit principala sursă de psihoză, el alege să exploreze punctul de vedere al unor terorişti - asasini "din interior" şi o face într-o manieră simpatetică, în contradicţie flagrantă cu demonizarea reducţionistă a acestei "specii umane". Regizorul revine la un eveniment dramatic din istoria Italiei: răpirea şi uciderea lui Aldo Moro (preşedintele Partidului Creştin Democrat) de către patru membri ai Brigăzilor Roşii; se povesteşte detaliat detenţia lui de cincizeci-şi-cinci de zile. Voi comenta pe scurt contextul istoric (precizat de altfel şi la începutul filmului), care mi se pare esenţial pentru justa apreciere a lungmetrajului.

În primul rând, Partidul Comunist Italian, care fusese exclus de la guvernare din 1947 deşi devenea din ce în ce mai popular, nu era unul doctrinar şi inflexibil, ba chiar îşi afirmase încă din deceniul şase afilierea la principiul pluralismului democratic. În al doilea rând, departe de a le fi adversar, Aldo Moro era favorabil includerii acestui partid într-un nou guvern, iar preşedintele comuniştilor cerea şi el un "compromis istoric" cu creştin-democraţii. Dar Brigăzile Roşii (care se credeau urmaşe ale rezistenţei italiene) nu vedeau în această alianţă decât compromiterea crezului comunist şi a finalităţii sale revoluţionare; ca să aducă partidul înapoi pe "calea cea dreaptă", ei au comis o serie de acţiuni teroriste al căror scop era "trezirea maselor" şi oprirea procesului de co-optare a Partidului Comunist la guvernare. Evident, după asasinarea lui Aldo Moro, deşi masele nu s-au trezit, Partidul Comunist a rămas în afara guvernelor timp de aproape douăzeci de ani...

Deşi conţine o cantitate record de imagini de arhivă, filmate în '78, ca şi multe alte materiale documentare (scene cu partigiani sau cu "revoluţia" care se petrecea în URSS), filmul lui Bellocchio se bazează pe o carte (romanul Prizonierul de Anna Laura Braghetti), nu strict pe fapte reale. Contextul istoric e clar marcat, dar apar şi erori - imaginile cu Stalin din fanteziile Chiarei: brigatisti îl venerau pe Lenin, dar îl detestau pe Stalin din cauza birocraţiei şi a oligarhiei care nu se conformau deloc ideii de putere a maselor. Plasându-se deci între realitate şi ficţiune, Bellocchio se concentrează pe viaţa pe care o duc cei patru terorişti şi Aldo Moro în spaţiul claustrofobic al apartamentului. Cei trei bărbaţi - Ernesto (Pier Giorgio Bellocchio, fiul regizorului), Mariano (Luigi Lo Cascio) şi Primo (Giovanni Calcagno) - sunt complet izolaţi de restul lumii, şi-au tăiat toate legăturile cu familia sau prietenii (doar unul nu mai rezistă şi se duce să-şi viziteze iubita), iar presiunea publică le parvine doar prin intermediul televizorului. Singura care nu împărtăşeşte prizonieratul (care pentru cei trei e auto-impus, dar involuntar pentru Aldo Moro) este Chiara (Maya Sansa), care-şi păstrează slujba de bibliotecară şi care e supusă deopotrivă tensiunilor din afara (vânătoarea de vrăjitoare care se soldează cu arestarea unui coleg care scrisese un scenariu despre răpirea politicianului) şi dinăuntrul apartamentului. Filmul adoptă perspectiva ei pentru a nara evenimentele, deoarece e o perspectivă marginală (ea nu face decât să gătească şi să spele, nu pare să aibă dreptul celorlalţi de a conversa cu Moro) şi nu atât de inflexibilă ideologic ca ceilalţi. Aici mi se pare că desluşesc o slăbiciune a filmului: tocmai datorită preponderenţei perspectivei Chiarei, cele trei personaje masculine sunt relativ inconsistente: observi că sunt îndopaţi cu Marx, Lenin etc., vezi că aşteaptă cu sufletul la gură catalizarea maselor şi acceptarea condiţiilor de către oficiali pentru a-l elibera pe politician, dar nu le înţelegi resorturile sau motivaţiile. Lui Moro i se prezintă ca membrii unui tribunal popular, dar faptul că funcţionează ca o "celulă" independentă, fără conexiuni cu "organismul" Brigăzilor Roşii (singurul semn că fac parte din ele e un steag) nu explică motivul pentru care-şi arogă acest titlu.

Lungmetrajul este excelent, chiar dacă inegal, filmat: se trece de la un montaj eliptic, destul de rapid (filmul începe cu achiziţionarea apartamentului), la unul lent, dar nu liniar - segmentat de imaginile de la televizor, care funcţionează în dauna climaxului, şi de fanteziile Chiarei, marcate muzical - în care prevalentă e compoziţia cadrelor, jocul de lumini postrenascentist sugerând dubla detenţie (cea ideologică, a teroriştilor şi cea factuală, a politicianului). Oricum, dincolo de defectul pe care l-am menţionat, filmul merită cu prisosinţă Premiul pentru cel mai bun film şi trofeul Festivalului Anonimul.

La Secţiunea de scurtmetraj, competiţia trebuie să fi fost mai încrâncenată. La prima vedere, favoritul pare să fie Fast Film de Virgil Widrich (coproducţie Austria/Luxemburg). Regizorul, deşi tânăr, are o experienţă vastă (şi ca regizor, şi în domeniul montajului) şi o filmografie compusă majoritar din scurtmetraje - cel precedent a fost deja nominalizat la Oscar - filmografie care te năuceşte prin capacitatea de a reinventa genul. Fast Film e un omagiu original adus filmului de acţiune; apar imagini din lungmetraje clasice, ce acoperă istoria cinematografiei, imagini prezentate în competiţie = curse de trenuri/ maşini/ avioane. Nu mă pot abţine să nu vorbesc de realizarea filmului, cel puţin spectaculoasă: s-au printat imagini din aproximativ patru sute de filme; apoi paginile au fost folosite pentru confecţionarea manuală a unor obiecte tridimensionale; obiectele au fost aranjate în tablouri (fiecare tablou conţinând minimum trei imagini, una pentru fiecare plan), care au fost apoi fotografiate; fotografiile au fost încărcate în calculator şi procesate cu Adobe After Effects. Realizarea unui film de paisprezece minute a luat doi ani şi jumătate, dar un buget mic.

Şi totuşi preferinţele juriului s-au îndreptat către mai puţin faimosul În acel moment... Rebeca; e drept, şi acesta e un film laureat - a luat Premiul (III) Cinefondation (adică secţiunea de scurtmetraje realizate de studenţi) la Cannes. Scenariul aduce puţin cu Metamorfoza lui Kafka, doar că, în loc să devină insectă, Rebeca ajunge, inexplicabil şi fără a părea obeză, să cântărească enorm - cade prin câteva etaje de bloc. Morala? Hmm, foarte feministă: dacă nu ne conformăm cu standardele acceptabile social, ne pierdem statutul de "persoană", devenind "obiect" în ochii celorlalţi (vezi imaginea în care Rebeca e lăsată să atârne în chingi în faţa blocului). Au mai concurat şi Accident, realizat de James Leech (impresionant prin filmarea exclusiv manuală, dar dezamăgitor prin scenariu) şi Triptikul regretatului Cătălin Cocriş: trei scurtmetraje, surprinzătoare prin originalitate (nu au aerul auto-condescendent propriu multor filme româneşti, vezi Filantropica, Occident) şi prin modul în care jonglează cu genuri de largă respiraţie pe care le adaptează scurtmetrajului (tragedie, farsă etc.), ca şi printr-o intertextualitate subtilă cu il neorealismo. Iar excelenta selecţie de scurtmetraje va continua săptămâna viitoare cu cele (româneşti) care au câştigat premiul de la Veneţia şi Ursul de Aur...