Încă de la volumul de debut, Poziţia aştrilor, lirica lui Dan Laurenţiu se defineşte prin câteva trăsături distinctive, care vor căpăta un relief particular mai târziu. De altfel, există o certă coerenţă şi constanţă de viziune şi de stil a acestei poezii, o poezie ce nu mizează pe ruptură, pe metamorfoze expresive ori falii ale fondului afectiv, ci, dimpotrivă, pe reluarea aceloraşi obsesii, pe reiterarea unor toposuri predilecte şi pe reasumarea unei formule poetice de incontestabilă pregnanţă. De aici, probabil, şi impresia de monotonie, de eleatism şi stabilitate pe care o lasă o astfel de experienţă lirică, întinsă pe mai multe decenii.
Există, fără îndoială, după cum s-a mai precizat, un set de simboluri, de metafore obsedante şi de toposuri predilecte ce articulează arhitectura universului artistic al lui Dan Laurenţiu. E un univers dominat de figura hiperbolică a poetului, drapat în elementele de figuraţie romantică ale orgoliului, ascezei şi titanismului, un eu liric retras cu obstinaţie într-o sferă ce se desparte net de lumea profană, de accidentele unei istorii degradate, dominată de însemnele fenomenalităţii. Simbolurile dominante sunt, aşadar, legate de destinul poetului şi de poziţia arhetipală a aştrilor, o poziţie imuabilă, privilegiată, care este înregistrată de expresia poetică sub specia unui alfabet hieratic, a unei hărţi esenţiale şi esenţializatoare a universului. Alte simboluri ce conferă o încărcătură gravă, ceremonialică şi grandilocventă, totodată, poeziei lui Dan Laurenţiu sunt cele ale morţii şi ale iubirii, ce se înlănţuie, nu de puţine ori. Erosul este, s-ar putea spune, ritualizat, privit prin dioptriile livrescului, epurat de pondere şi prelucrat în peniţă graţioasă, vaporoasă şi vagă. Între Eros şi Thanatos se stabilesc, chiar, o serie de corespondenţe revelatorii şi de consonanţe nu lipsite de temeiuri şi rezonanţe eminesciene. Pe de altă parte, poezia e privită de Dan Laurenţiu din perspectiva unui discurs incantatoriu şi esenţial, ce-şi arogă postura unei revelaţii definitorii pentru condiţia umană şi pentru condiţia poetului însuşi. Dincolo de bacovianismul de atmosferă şi de expresie, poemele lui se remarcă, încă din primul volum, prin tonul confesiv şi ţinuta vizionară a versurilor, prin sublimitatea tonului, şi o anume încărcătură emfatică a frazării. Aceste versuri de început nu sunt străine, pe de altă parte, de titanismul romanticilor, cu gesticulaţie abundentă şi o retorică a discursului grandilocvent, dar şi cu tentaţia cuprinderii în imagine poetică a unui cosmos hieratizat. Nu lipsesc, însă, din aceste versuri, nici inflexiunile ironice ori parodice, reflexe ale relativizării propriului discurs.
Descins din poetica blagiană la fel de mult ca şi din cea bacoviană, Dan Laurenţiu se deosebeşte de predecesorii săi printr-un cult al propriului eu exacerbat la maximum, dar, totodată, şi printr-o tehnică a opoziţiilor ireconciliabile pe care se mizează cu deosebire în acele versuri ce compun o imagine grotescă, similiapocaliptică a lumii. Între elanul existenţial şi reculul său în text, poetul stabileşte un cert racord afectiv, după cum există un subtil şi relativ dezacord între fondul sufletesc al textului liric şi expresia reţinută, solemnă, marcată de o anume diafanitate rece, aulică ("La frigul estetic/ am pus sentimente înflăcărate" - Flacăra somnului; "Ca şi cum aş întinde gura să te sărut/ aşa suspină acest condei pe hârtie"- La brebis égarée). Pe de altă parte, poezia lui Dan Laurenţiu ne oferă nu puţine sugestii ale sacralităţii, ale liturgicului şi ale sublimului. Revelaţiile absolutului, ca şi narcisismul unor gesturi inaugurale sunt, mai degrabă, însemne ale unei atitudini deceptive a unui poet ce priveşte cu destulă rezervă întocmirile precare ale realului, insuficienţele sale ontologice. Nu întâmplător, cele mai reuşite poeme ale lui Dan Laurenţiu sunt cele care transcriu, într-un limbaj oracular, aspectele vaporoase ale existenţei, sublimităţile lumii, retranşările fiinţei în reculegere şi meditaţie, sugestiile orfice care pot conduce la o repliere kathartică a conştiinţei din faţa dizarmoniilor existenţei. Poetică a contrastelor ireconciliabile, dar, totodată, şi a unui cinism ce mizează din plin pe retorica dezinhibată a afectelor, lirica lui Dan Laurenţiu nu e una atât cerebrală, cât, mai curând, una ce vizează acele laturi de umbră, de diafanitate şi vaporozitate ale universului. Aşadar, unei rezilieri a conceptului cu încărcătură metafizică, îi corespunde o reinvestire afectiv-vizionară a cosmosului, în care poetul nu conteneşte să-şi regăsească propriul eu, în nenumărate ipostaze, reprezentări şi forme. Avatarurile inefabile ale poetului se asociază, astfel, unei retorici inflamate a eului aflat în căutarea unei hărţi astrale care să-i legitimeze postura esenţială a fiinţei, într-un discurs uneori barochizant, alteori manierist, ce asociază aventura scripturală unei căutări a paradigmelor ontice fundamentale. Poezia lui Dan Laurenţiu, monotonă şi monocordă, mizând pe aceleaşi obsesii tematice, are însemnele unei experienţe lirice în care se îmbină gesticulaţia romantică, o retorică abundentă a eului şi hieratismul viziunii ce caută să retranscrie conturul unei geografii mundane saturată de accentele sacralităţii, camuflate sub aparenţele unei fenomenalităţi difuze.
