Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Retorica, legea şi luxul de Elvira Sorohan


Anticii ne-au lăsat istorisiri atractive despre tot felul de întâmplări. Unele păstrează atâta viaţă şi similitudini cu actualitatea, încât pot captiva dacă cititorul de azi le percepe cu umor, apropiindu-le tacit de realităţile trăite. Indiferent dacă umorul e în text sau în lentila cititorului, întoarcerea la antici e întotdeauna reconfortantă, din varii motive. Arta retoricii, laolaltă uitată azi de jurişti, preoţi şi parlamentari, ar fi unul dintre ele.

La greci, puterea retoricii se exercitase înainte ca Aristotel să fi scris cartea consacrată acestei arte, „la fel de frumoasă ca şi poezia”. S-a conservat răsunătorul Elogiu al Elenei, o apărare a nevinovăţiei frumoasei, datorată lui Gorgias. Dacă n-a fost răpită cu forţa, poate că a fost convinsă printr-un discurs, ori a fost învinsă de dorinţă. Ea n-a fost vinovată pentru că a fost victima unor forţe superioare, pe care nu le-a putut stăpâni. Discursul epidictic, o formă de laudă publică, era în stare să creeze convingeri.

Adânc cugetător, tocmai pentru că era format în lumina cărţii latine, Miron Costin trăia nostalgia antichităţii „cea plină de spirit”, atunci când pronunţa discursuri în speranţa civilizării manierelor de la curtea domnească moldavă. Spre a confirma urma lecturilor sale ne-am întors asupra cărţii lui Titus Livius, Ab urbe condita. De acolo preluase cronicarul, rezumativ, cu noimă moralizatoare, istoria abuzurilor zguduitoare comise de împăratul Tarquinius Superbus. Era impresionat reflexivul Costin, trăitor într-o lume fără teamă de lege şi de Dumnezeu, că la Roma nici fapta unui împărat n-a scăpat nepedepsită de lege şi de spiritul public foarte activ. Reactualizarea funcţiei punitive a spiritului public, eficace în susţinerea sau anularea unei legi, ni-l apropie pe Costin, îl face contemporan cu noi, cei dezolaţi nu numai de ineficacitatea legii, dar şi de amorţirea opiniei publice.

Recitindu-l pe Titus Livius, un mare talent oratoric cheltuit generos în imaginarea unor discursuri pe care nu le-a auzit niciodată, ne-a trezit interesul episodul, plin de miez, al dezbaterii în jurul legii Oppia. Era o lege care interzicea luxul femeilor (podoabe de aur şi veşminte de purpură), în regimul de austeritate din timpul războaielor punice. Indiferent de condiţia ei socială, femeia nu avea voie „să aibă mai mult de o jumătate uncie de aur în podoabe” (15 gr.). Nimeni nu propune astăzi, la noi, în sărăcia lucie a tranziţiei, mai gravă decât un război, o lege care să impună bărbaţilor, proaspăt îmbogăţiţi, să poarte în lanţuri, brăţări şi inele kitsch numai o anumită cantitate de aur. Ne lipsesc multe, nu numai un tribun ca Oppius.

Cu umor subiacent ne spune istoricul latin că multe excese puteau fi stopate atunci de legi, dar nu şi cele care limitau răsfăţul femeilor. Sau, dacă s-au aplicat astfel de interdicţii nu puteau fi decât temporare. După douăzeci de ani de la impunerea acestei legi, matroanele romane arătau că nu mai suportă frustrarea, agitau spiritele, atrăgeau de partea lor pe tribunii plebei, aglomerau ameninţător străzile şi intrările spre for. Noua Lysistrată nu mai apăra pacea, ci dreptul de a purta bijuterii şi de a se îmbrăca în purpură. Lumea latină era mai emancipată decât cea greacă. Ce-i drept, întâmplarea se situa cam la două secole după Aristofan comediograful.

Episodul, de-a dreptul dramatic povestit de Titus Livius, se petrecea sub consulatul austerului M. Porcius Cato şi L. Valerius Potitus, tribun al plebei, în preajma anului 200 î.e.n. Era o vreme când se votau şi se respectau legi de interzicere a darurilor făcute avocaţilor pentru pledoarii sau de retragere a calului public (astăzi zeci de cai putere, de lux), pentru senatorii care absentau la Senat. Funcţiona, cum nu mai funcţionează astăzi la un popor latin ca al nostru, respectul pentru lege, oricât de inconvenabilă era ea. Dura lex, sed lex! devenise concepţie. Legea nu putea fi ignorată decât dacă era abrogată. Să citim ce trebuie în discursul istoricului latin, modelator al comportamentului social european.

Ei bine, aborgarea legii Oppia, aplicată sever timp de două decenii, s-a obţinut după un adevărat spectacol oratoric susţinut în contradictoriu de Cato cel Bătrân şi Valerius Potitus. Totul ar putea fi o lecţie pentru legiuitorii noştri de astăzi, care ignoră tot ce s-a întâmplat înaintea lor. Pierderea e a tuturor, şi a celor amorali care fac legea şi nu o respectă şi a celor ce i se supun, nu fără suferinţă morală. În ritualul senatorial antic se miza pe forţa persuasivă a discursului, ca să menţii sau să anulezi o lege fără suport obiectiv. Dar unde ni sunt oratorii, artişti ai cuvântului şi logicii?

Competiţia oratorică, iscată de răzvrătirea femeilor, credem că e mai mult inventată de Titus Livius decât refăcută după memoria colectivă. De unde legea le cerea femeilor să treacă pragul casei numai în momente excepţionale, ele ieşiseră acum pe străzi, acostându-i fără jenă pe consuli, cu rugămintea de a fi lăsate să se bucure, ca altădată, de podoabe, în condiţiile în care Republica e în stare prosperă. Însă cel mai neînduplecat în faţa insistenţei lor era severul, legendarul frenator al corupţiei, censorul Porcius Cato, profund antipatic femeilor pentru că apăra menţinerea legii. Argumentele lui erau foarte variate. Cele mai multe, evident misogine şi de aceea sortite eşecului, apelau la bărbăţia senatorilor, a căror slăbiciune a încurajat îndrăzneala femeilor. Prin iscusite artificii retorice, Cato îndemna senatorii să-şi apere demnitatea, autoritatea şi importanţa de soţi şi stăpâni ai familiei, profesând, sărmanul orator, iluzia unei lume esenţialmente masculine, a patriarhatului. Era contrazis de circumstanţele imediate.

Deşi pledoaria lui e în sine desăvârşită logic şi organizată cu ştiinţa dialecticii discursului, gândită să apere legalitatea spre a păstra echilibrul cetăţii, era totuşi inabil acuzatoare, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, chiar de la debut. Fraza liminară e prea cuprinzătoare şi frumos alcătuită ca s-o putem pastişa. S-o recitim, fie şi numai pentru atitudinea detaşată a retorului care nu ştie nici să menajeze, nici să linguşească. Persoana întâi plural, formă clasică de captatio, e aici fără efect: „Cetăţeni! Noi astăzi am fi avut mai puţin de furcă cu femeile, dacă fiecare dintre noi am fi îndrumat pe mamele de familie să respecte drepturile şi importanţa soţilor lor; libertatea noastră înfrântă în cămin, din pricina neputinţei noastre, este călcată în picioare şi zdrobită acum de nestăpânirea femeilor chiar aici în for; şi pentru că n-am fost în stare să le înfruntăm acasă pe fiecare în parte, tremurăm aici în faţa tuturor”. După ce invocă tulburătoarea legendă a nimicirii tuturor bărbaţilor pe o insulă condusă de femei, oratorul atinge paroxismul cu o cominatio (ameninţare) de-a dreptul ilariantă: „Din partea nici unui alt neam nu ne va pândi o primejdie mai mare ca din partea femeilor, dacă le vom îngădui să se adune laolaltă...”. Astăzi ar fi linşat un orator de-ar îndrăzni să pronunţe frazele antifeministe ale lui Cato, cel care alarma auditoriul masculin cu spectrul posibilei emancipări a femeilor. Sună profetic întrebarea, consecutivă afirmaţiei că femeile jinduesc după libertate: „Şi atunci, dacă vor cuceri astăzi acest drept, ce nu vor mai încerca mâine?” Ştim acum că „mâine” a devenit şi ieri şi astăzi. Dar totul a trebuit să treacă prin S.P.M.D.R.-ul (Societatea Protectoare a Muzelor Daco-Române) lui Caragiale. Cel puţin la noi.

Mai previne Cato, cu figuri retorice consacrate (prolepsa, prosopopeea), ceea ce presupune că va spune adversarul, tribun al plebei, al cărui obraz – spunea el – ar trebui să roşească, având în vedere cauza apărată. Disperat că nu are efect nici unul dintre argumente, Cato aruncă asupra adunării bărbaţilor un ultim, grav motiv de îngrijorare, posibilitatea anulării totale a autorităţii lor şi căderea în sclavia femeilor, care cer noi şi noi drepturi: „Credeţi că până la urmă nu vor reuşi să vi le smulgă pe toate şi chiar să fie egale cu bărbaţii? Îndată ce vor începe să fie egale cu noi, vor fi şi mai presus decât noi”. Prima parte a profeţiei s-a împlinit, restul va fi privilegiul viitorului. Vorba lui Topîrceanu: „Aşteptăm, cu inima strânsă, evenimentele”.

Mai abil, Valerius Potitus, tribunul plebei, în opoziţie cu antevorbitorul, alege o cale mult mai comodă şi avantajoasă, aceea a argumentelor de ordin afectiv, în favoarea femeilor. Îl laudă cu artă pe Cato senator cu autoritate, discursul lung şi bine argumentat al acestuia, la care el nu va răspunde decât în câteva cuvinte. Mai apoi respinge ca nedreaptă mustrarea severă a matroanelor, ele care, în repetate rânduri, au făcut sacrificii pentru cetate, salvând-o. Îşi înfrânge adversarul cu propriile argumente, scoase dintr-o carte mai veche a acestuia. Încât retorica interogativ-afectivă, primind răspunsuri afirmative chiar din cartea adversarului astfel ruinat, asigură succesul tribunului. Logica lui e fără fisură, de vreme ce conduce la ideea că o lege poate fi abrogată, atunci când condiţiile care au cerut-o au dispărut. Punctul maxim, irefutabil, al pledoariei are însăşi graţia pe care podoabele i-o dau femeii dornice să placă: „Femeile doresc ca podoabele lor să depindă mai degrabă de buna voastră plăcere decât de legi”, le spune el senatorilor. Îndrăznea cineva să nu fie de acord? Peroraţia teoretic hiperbolică a rigidului consul a fost astfel înfrântă de argumentaţia sentimentală mai aderentă la realitatea cunoscută şi de aceea mai convingătoare, a tribunului plebei. Dar, cu un umor bine stăpânit, Titus Livius n-a nesocotit nici persuasiunea femeilor care asaltau casele tribunilor, atrăgându-i de partea lor. Şi... legea Oppia a fost abrogată.

De la cine să învăţăm, citindu-l pe Titus Livius? De la retori sau de la femei? Un înţelept ar răspunde: şi – şi! Dar cea mai mare dilemă e alta. Cine e astăzi tribunul plebei şi ce vrea plebea?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara