Noua carte a lui Gabriel Liiceanu se intitulează Declaraţie de iubire. Cuprinde articole, scrise cu diverse ocazii (unele festive), despre oamenii care l-au marcat pe scriitor. Numele sînt dintre cele mai mari: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Constantin Noica, Emil Cioran, Andrei Pleşu, Mihail Sebastian, Horia Bernea. "Marcat" este puţin spus - fiecare dintre aceştia au însemnat evoluţie culturală şi spirituală. Există şi o intrigă în toată această "declaraţie de iubire" - ea este vizibilă mai ales în eseul despre Noica. Acolo cititorul poate identifica un gust amar care contaminează "exerciţiile de admiraţie". Noica a intuit perfect problema pe care cei doi, Liiceanu şi Pleşu aveau s-o înfrunte - pericolul de a renunţa la cultură. Liiceanu scrie: "Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucîndu-l". O afirmaţie pe cît de crudă, pe atît de adevărată. Putem, desigur, analiza complex situaţia, putem face un inventar (de cărţi şi de activitate culturală) şi constata că cei doi discipoli nu au pierdut definitiv; unii ar spune că au cîştigat. Cert este că gustul amar al înfrîngerii domină mai toată galeria de portrete din volum. Există un soi de resemnare în această apropiere cu sufletul de marile personalităţi. Liiceanu face un apel către sentimente, singurele credibile într-o situaţie de criză. Poate fi o grilă hazardată de lectură, dar ea explică în bună măsură sensul unei astfel de cărţi. Care alt motiv, dacă nu resemnarea, ar fi mai întemeiat pentru a alcătui o serie de portrete ale celor dragi, un soi de memorii afective?
însă imediat după conturarea înfrîngerii, putem distinge reversul. Care sînt învingătorii? Liiceanu nu-i numeşte. Portretul omului de cultură învingător este imposibil, dacă respectăm regulile jocului impuse de Liiceanu. Tonul apocaliptic ar fi fost convingător dacă îşi păstra aerul personal - dacă îşi însuşea măreţia ratării inviduale, particulare. Or, sensul retoricii, impuse de filosof, este unul general.
în fond, acelaşi "păcat" apare şi în Jurnalul de la Păltiniş. Cartea este extraordinară, foarte bine scrisă, este o "literatură" foarte bună. Cititorul naiv adolescent, cel de după '89, care nu avea clarificate contextele istorice, s-a apropiat de acest jurnal cu mare drag. Pentru că era o poveste frumoasă, cu profesori şi discipoli, o experienţă unică, în care nu autenticitatea juca primul rol. Un cititor naiv savurează această "poveste", în particularitatea ei - este relatat un moment de graţie, o conjunctură extraordinară prin care trei oameni s-au întîlnit. Pericolul a apărut atunci cînd "povestea" s-a transformat în "model". întîlnirea excepţională s-a transformat în regulă. Se găsesc în Jurnal multe pasaje care favorizează această ultimă interpretare - şi atunci se estompează calitatea literară. Este incredibil că o carte foarte frumoasă s-a putut transforma în manifest.
Revenind, în acelaşi eseu despre Noica, găsim şi un alt păcat al portretizărilor: sărăcia argumentelor. Liiceanu susţine că Noica ar fi "şansa unui început de istorie a filosofiei româneşti" şi că, deocamdată, este un turn solitar, care nu a intrat în "dialog" cu un alt filosof român de anvergura lui, pentru simplul fapt că acesta din urmă nu există. Frumos, dar, în acelaşi timp, un verdict serios, cu implicaţii grave. O astfel de afirmaţie îşi aşteaptă încă demonstraţia. Nu poţi "proclama", pur şi simplu; înainte trebuie să fi existat o încercare de "dovedire" a "mărimii" lui Noica (un studiu bine argumentat, spre exemplu).
O altă conjunctură specială în viaţa lui Gabriel Liiceanu a fost întîlnirea cu Emil Cioran. Are un text despre boala şi moartea acestuia. Găsim foarte bune pagini de anecdotică. Liiceanu îi duce lui Cioran, aflat pe patul de moarte, urările "de grabnică însănătoşire" din partea preşedintelui ţării, Ion Iliescu. Simone Boué, prietena lui Cioran, răspunde pe româneşte: "Pupa-ma in courr". Iar Cioran găseşte resurse pentru o ironie atît de specifică: "Non, non. C'est pas beau. Il faut trouver quelque chose de plus nuancé." Această ironie vine să compenseze tonul justiţiar pe care Liiceanu îl imprimă textului cu cîteva rînduri mai înainte: "şeramţ incapabil să-mi reprim stupoarea pe care mi-o stîrnea gîndul că omul care-i chemase pe mineri să măcelărească intelectualii Bucureştiului îi scria acum lui Cioran." Nu că autorul n-ar avea dreptate în rîndurile de mai sus, dar lipsa "nuanţelor" (ucigătoare, cum ne învaţă Cioran) atacă serios perenitatea oricărui text.
în portretul alcătuit lui Andrei Pleşu, este pomenit şi celebrul scandal izbucnit o dată cu alegerea membrilor CNSAS. Condiţia principală (să nu fi fost membru al nici unui partid politic) nu era respectată nici de Pleşu, nici de Dinescu (ambii, foşti membri ai PCR). Şi aceştia au fost admişi în consiliu. Iar Patapievici, care nu fusese membru de partid, a fost respins. Liiceanu respinge valabilitatea unei legi care nu îi poate strînge pe cei trei la un loc. Urmează apoi o lungă clasificare, foarte exactă, a membrilor şi nemembrilor. Acele pagini sînt revelatoare pentru puterea analitică a acestui scriitor. Lipsa de măsură intervine cînd povestea trece pe pantă autobiografică: "Cînd, într-o emisiune de televiziune, Iosif Sava m-a întrebat de ce nu "m-am făcut" membru de partid, am răspuns că mi-a fost imposibil să trec vreodată peste gîndul că era vorba de o organizaţie a cărei genealogie fusese maculată de sîngele a mii şi milioane de oameni nevinovaţi. Accept, desigur, că ar fi fost preferabil ca acesta să fie reperul pe care să-l fi avut cît mai mulţi în minte, pentru a nu face pasul acela care, în absolut, era reprobabil." Patetismul acestor rînduri cere un curaj nebun. Altfel nu poţi spune că ai luat o decizie personală în numele a mii de morţi. Trecerea în absolut a unei decizii (la urma urmei) individuale este mai mult decît riscată. Aş îndrăzni să spun că aşa ceva nu se face - pentru că îţi "omori" credibilitatea şi autenticitatea textului. Gelu Ruscanu a văzut idei şi vorbea cam ca Liiceanu în astfel de pasaje.
Ultima "declaraţie" este făcută unor oameni "aruncaţi în groapa comună a istoriei". Textul e scris cu ocazia unei lansări de carte (este vorba despre Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste de Doina Jela) în satul Lumina, unde s-a descoperit groapa comună cu 49 de morţi aduşi din lagărele de la Canal, într-un singur an (1950, probabil). Aici se vede clar că Liiceanu înţelege să scrie literatură (uneori foarte bună) ca un filosof, adică să o aşeze întotdeauna într-un mecanism retoric, demonstrativ. Sau, simplificînd, literatura e bună pentru efecte. E foarte greu să faci să funcţioneze maşinăria literaturii cu un astfel de principiu. Lui Liiceanu i-a reuşit în multe pagini din Jurnalul de la Păltiniş, îi reuşeşte şi acum în acest "Jurnal de pe marginea unei gropi comune". Amănuntele care pregătesc contrastul sînt alese excelent: "Două mese puse în unghi, pe care sînt farfurii cu felii de şuncă rulate şi prinse în scobitori ascuţite la ambele capete, caşcaval Dobrogea, crenvurşti mici prăjiţi, felii de porc la grătar, fursecuri cu margarină, sticle de Cola, Fanta, vin şi apă minerală. într-o sticlă mare de plastic, pe care scrie Borsec, este palincă. într-un colţ al camerei, un radiator cu tuburi de ceramică pe care sînt încolăcite bucle de sîrmă subţire incandescentă." Această încăpere este biblioteca comunală unde primarul i-a primit pe distinşii oaspeţi. Apoi grupul se îndreaptă spre cimitir unde este lansată cartea. Se aud voci de ţărani, la fel de inadecvate cu solemnitatea momentului: "Să-i văd eu că la vară, la praşilă, or să vină tot atîţia." Iar apoi ochii scriitorului se opresc hipnotizaţi pe şapca unui ziarist pe care scrie "Nike" şi aude ca prin vis întrebarea: "Dl Adrian Năstase şi, deopotrivă, dl Valeriu Stoica au spus, nu demult, că anticomunismul şi-a trăit traiul. Nu mai interesează pe nimeni. Cum comentaţi?" O autoironie dură care îneacă orice urmă de patetism păgubos.
O posibilă concluzie, după lectura acestei cărţi, ar fi aceea că Liiceanu nu doar a pierdut acel joc simplu, ci a fost şi este prizonierul conjuncturii. întîlnirile cu un Noica sau cu un Cioran au fost miraculoase şi periculoase în acelaşi timp. Pericolul redundanţei, pericolul citării acestor autori mai mult din feliile de viaţă petrecute împreună, decît din textele care i-au impus. Aceste întîlniri atîrnă prea greu în biografia şi bibliografia lui Gabriel Liiceanu. Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, Humanitas, Bucureşti, 2001, 176p., f.p.
