De o parte, vacarmul unui oraş de cîmpie înţesat de o neverosimilă pegră citadină, de altă parte altarul făgăduinţelor de afirmare într-o ţară clădită pe hierofania capitalei în comparaţie cu provincia. De o parte, grosolănia agresivă a urbei regăţene, de alta conştiinţa că firul ierarhiilor şi sceptrul valorilor se face şi se desface la Bucureşti. Enumerarea argumentelor în favoarea sau în dauna Capitalei se poate întinde într-un pomelnic lung şi copios, de aceea e mai nimerit să reţinem că fiecare imbold de ponegrire îşi găseşte un antidot pe măsură, nici una din porniri neavînd pînă la urmă cîştig de cauză. E ca într-un amor atroce în care pasiunea cere neapărat gustul schingiuirii, pentru ca apoi maltratarea să capete treptat o tentă voluptuoasă. E tare urît Bucureştiul şi e greu de mistuit, dar altul ca el nu-i de găsit.
Pe deasupra, ţinînd seama de cîte rele i s-au pus în seamă, fascinaţia pe care oraşul acesta prăfos, desfigurat şi hulit a revărsat-o asupra generaţiilor e modul lui de a se răzbuna pe detractori: îi ţine legaţi tocmai pe cei care nu contenesc să-l acopere de anateme. Şi totuşi, sub unghi livresc, despre Bucureşti s-a scris cu precădere în ton elogios, ca despre o fiinţă încărcată cu o distincţie aparte, ba chiar s-a scris cu nostalgie, cu talent şi cu o poftă de viaţă care te duce cu gîndul la un oraş binecuvîntat, chiar dacă binecuvîntarea nu e de găsit decît în inspiraţia celor care l-au zugrăvit cu pasiune de cronicar. De la Constantin Bacalbaşa pînă la Ioana Pârvulescu, de la Nicolae Iorga pînă la Henri H. Stahl, o tentă de melancolie surdă le străbate tomurile. Parcurgîndu-le, intuieşti prea bine că Bucureştiul mai mult a fost decît este.
Dintre autorii cu reazem cultural şi viziunie istorică care s-au aplecat asupra oraşului de pe Dîmboviţa, Constantin C. Giurescu e un nume de referinţă. Lucrarea sa, apărută în 1966, republicată în 1979 şi revăzută în ultimii ani de fiul său, Dinu C. Giurescu, în vederea întocmirii celei de a treia ediţii, are amploarea unei cercetări şi documentarea unei monografii. Citind-o, retrăieşti nostalgia unui oraş dispărut, de unde şi senzaţia stăruitoare că a parcurge istoria Bucureştiului e totuna cu a asista la elegia declinului lui. De fapt, trecutul urbei salvează blazonul prezentului, schimonosirea neomenească pe care a îndurat-o după 1945 fiind de proporţii terifiante. Şi nu e vorba doar de sluţirea macabră din anii comunismului, ci de obtuzitatea deceniilor recente. Dinu C. Giurescu, în preambulul volumului, descrie inconştienţa cu care edilii, după 1989, au consimţit ca planurile urbanistice să fie încălcate în folosul unor interese private, urmarea fiind ridicarea unui peisaj citadin de pestriţătură indiană, adică o amestecătură de kitschuri şi de edificii inestimabile care coabitează în spiritul unor discrepanţe năucitoare: coloşi de beton în coasta bisericilor şi cartiere proletare mărginite fie de mahalale, fie de reşedinţe destinate refugiului protipendadei, butaforia fiind atît de eterogenă că parcă un diavol edilitar a vrut cu dinadinsul să alunge armonia oraşului.
Constantin C. Giurescu urmăreşte destinul Bucureştilor din comuna primitivă şi pînă în anii scrierii cărţii: deceniul şapte al secolului al XX-lea. De la aşezarea geografică a tîrgului pînă la particularităţile lui de climă, de la arealul faunei şi florei pînă la compoziţia etnică a populaţiei, de la primele urme de locuire din timpul geţilor şi dacilor pînă la perioada popoarelor migratoare (pecenegii, cumanii şi tătarii), de la vetrele medievale ale cetăţii de scaun pînă la clădirile reşedinţei domneşti din secolul al XVI-lea, de la trăsăturile arhitectonice în timpul perioadei fanariote pînă la cele din timpul Regulamentul Organic, de la ambianţa paşoptistă pînă la instaurarea monarhiei, totul e prins de istoric în paginile monogafiei.
Partea cea mai savuroasă, plină de farmec lexical şi amănunte de epocă, priveşte istoria medievală a cetăţii, Constantin C. Giurescu nedezminţindu-şi faima de specialist al perioadei. Partea a doua a volumului - o descriere pitorească a meşteşugarilor, negustorilor, hanurilor şi viilor, cu evocarea universului muntenesc alcătuit din mahalale, biserici, oboare, maidane, pieţe şi restaurante, cu uliţele desfundate sau cu podurile legînd sudul de nordul tîrgului, cu bulevarde şi cu magistrale construite cu încetul după model occidental, cu berăriile întinzîndu-se sub umbra copacilor şi cu palatele ascunse îndărătul zidurilor de verdeaţă, sau cu zecile de cofetării din centrul oraşului - toate aceste „fantome" urbane ajută cititorul să intuiască atmosfera de odinioară a Capitalei. „Cofetărie vine de la cofeturi, care în limba veche românească înseamnă bomboane, zaharicale; iar cofeturi vine din italiană (confetto) fie direct, fie prin intermediar neogrec (confeta). În tariful din 1727 alcătuit de austrieci pentru Oltenia, dar care arată mărfurile ce se importau şi în restul ţării, deci în primul rînd în Bucureşti - tarif redactat în latineşte - sunt trecute printre articole şi cofeturi (confecturae) de trei feluri: veneţiene, nemţeşti şi turceşti. (p. 637)"
Din păcate, cu cît firul epic al evocării se apropie de epoca modernă - de la Cuza şi Carol I pînă la abdicarea regelui Mihai, teascul ideologiei îşi arată apăsarea, autorul plătind tribut constrîngerilor vremii. Din acest motiv, capitolele despre Războiul de Independenţă, despre Primul Război Mondial şi despre perioada interbelică sunt datate: limbajul autorului devine evaziv, tonul capătă o prudenţă mergînd pînă la opacitate, iar firul istoriei devine ininteligibil: regii sunt trataţi aluziv, mişcarea socialist-muncitorească e privită ca o promisiune a viitorului, iar Marea Unire e făcută de popor din elan socialist.
Cît despre capitolul destinat Bucureştiului în anii regimului socialist, paginile pot fi sărite spre a nu pierde dispoziţia elegiacă cu care prima jumătate a volumului ne-a obişnuit. E o dramă să vezi cum mai bine de 200 de pagini, tocmai cele închinate istoriei fierbinţi a României, sunt maltratate sub un calapod doctrinar de care autorul nu a putut scăpa. Sunt pagini terne, trase la echer şi măsurate cu şublerul ideologiei oficiale. O senzaţie de deşertăciune te încearcă văzînd cum un spirit atît de şlefuit a fost schilodit de chinga limbajului de propagandă. „Transformarea socialistă a societăţii româneşti are repercusiuni şi în viaţa culturală, care prezintă caractere şi aspecte noi, reflectînd schimbările social-economice şi politice, precum şi noua concepţie despre stat, naţiune, om şi muncă." (p. 448) Cred că e nevoie de un uriaş efort ca să poţi pune pe hîrtie asemenea uscăciuni de iască prozaică.
Dar ar fi o nedreptate să respingem cartea pe motiv de supunere la tiparul clipei. Din 800 de pagini, 600 îşi păstrează bogăţia detaliilor istorice, autorul avînd un condei apt a învia spiritul Bucureştilor de altădată. Apoi, să ne amintim că Constantin C. Giurescu, membru al Partidului Naţional Liberal (aripa Gheorghe Brătianu), fost ministru de Stat între septembrie 1939 şi 1940 şi apoi Ministru al Propagandei, a fost deţinut politic la Sighet între 1950 şi 1955. Că a scăpat cu viaţă e un detaliu mirabil, cum la fel de mirabil este că în anii comunismului i s-a îngăduit reabilitarea socială, dar o reabilitare al cărei preţ intelectual se simte aici, în cele 200 de pagini dedicate României moderne.
În totul, un volum impresionant sub unghi documentar, a cărui principală însuşire este că îţi trezeşte în suflet icoana unui oraş de savoare levantină, o savoare amintind de vorba lui Alexandru Paleologu din volumul Bunul-simţ ca paradox: „Oraşul acesta pe care îl blestemăm la tot pasul, dar de a cărui inexplicabilă seducţie nu ne putem în ruptul capului dezlipi."
