Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cultură:
Regăsirea unei civilizaţii de Mihai Sorin Radulescu


De la început apare întrebarea dacă este îndreptăţit să scrie despre un mare bizantinolog, cineva care nu este un specialist propriu-zis al acestor studii, ci un iubitor şi un preţuitor al lor. Este oare în fond bizantinologia o fortăreaţă, în faţa căreia publicul nu trebuie decât să tacă, în condiţiile în care strălucitoarea civilizaţie bizantină se află, în atât de mare măsură, la izvoarele celei româneşti? Nicolae Bănescu (1878 – 1971) oferă exemplul unui filolog şi istoric interesat atât de antichitatea clasică, de istoria Bizanţului, cât şi de epoca modernă, dacă este să ne gândim la contribuţiile sale privitoare la Ioan Maiorescu şi Grigore Pleşoianu. Provenind dintr-o familie boierească originară din Argeş, apropiată Brătienilor, Nicolae Bănescu a avut un cult al Renaşterii româneşti din veacul al XIX-lea, pe linia paşoptiştilor şi a oamenilor politici liberali.

Din multe puncte de vedere, personalitatea acestui cărturar mărturisesc că m-a pus pe gânduri, ca fiind un spirit cu adevărat demn de consideraţie. Doctor în bizantinologie de la München, Bănescu a cultivat o viaţă întreagă acribia documentelor şi aplecarea atentă asupra lor. A fost un devotat al izvoarelor istorice, dar a ştiut să nu rămână la ele, ci să construiască un discurs istoriografic, de mai mică sau de mai largă cuprindere. I s-a reproşat că nu a scris suficient, dar lista de lucrări publicată de domnul Petre Ş. Năsturel în “Revue des Etudes Sud-Est Européennes” nu dovedeşte acest lucru. Ani de-a rândul a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Academiei Române, în cadrul căreia avea să rostească în 1948 un discurs memorabil împotriva opresiunii exercitate de regimul totalitar. Cei care l-au cunoscut mi-au povestit că Nicolae Bănescu nu s-a putut acomoda nici un moment cu atmosfera instaurată. Din fericire, a rămas un om „vechi” fiind o personalitate cu o conştiinţă morală înaltă. Ca şi N.Iorga – căruia i-a fost discipol – şi Gheorghe Brătianu, Nicolae Bănescu nu a crezut că ştiinţa şi morala pot exista şi funcţiona independent.

A fost fără îndoială unul dintre savanţii români cu prestigiu şi recunoaştere reală în Occident şi numele său este cunoscut şi adesea citat de bizantinologi din întreaga lume. Îmi amintesc că, fiind odată în Belgia, la conacul unui aristocrat pasionat de heraldică şi de genealogie, lucrarea scrisă de un istoric român pe care mi-a adus-o să o văd ca aflându-se în bogata sa bibliotecă, era de Nicolae Bănescu. Răsunetul internaţional al operei sale se datorează adâncii sale competenţe, onestităţii profesionale şi, nu în ultimul rând, aş spune, pur şi simplu talentului său de istoric, de om al condeiului. Această latură a personalităţii sale iese în evidenţă din nou astăzi, prin publicarea volumului II al sintezei sale privitoare la Istoria Imperiului Bizantin, între 610 – 1081, la Editura Anastasia, sub îngrijirea profesorului Tudor Teoteoi. Primul volum apărut, în 2000, se deschide cu o prefaţă a Domniei Sale, o reconstituire emoţionantă a figurii lui Nicolae Bănescu care se alătură paginilor scrise cu alte prilejuri de domnii Petre Ş. Năsturel, Stelian Brezeanu şi Nicolae-Şerban Tanaşoca.

După cartea lui N. Iorga, aceasta este a doua sinteză de istorie a Bizanţului scrisă de un român, ceea ce face din apariţia ei un moment cu o greutate deosebită. A cuteza să îmbrăţişezi între două coperţi desfăşurarea de personaje, evenimente şi procese care s-au petrecut de-a lungul unui mileniu, este în mod evident o întreprindere de mare curaj intelectual. După ce realizase atâtea cercetări de amănunt, multe publicate în reviste de prestigiu din străinătate, Nicolae Bănescu a simţit nevoia sintezei. Nu a început cu ea pentru a cuceri o glorie uşoară, ci a preferat drumul anevoios, dar mult mai onest, al urcuşului, de la detaliul istoriografic la privirea de amplă cuprindere. S-ar putea reproşa acestei cărţi care a ajuns la un al doilea voluminos volum şi care va cuprinde şi un al treilea, că prin forţa împrejurărilor, a redactării în urmă cu câteva decenii, nu a putut lua în considerare literatura de specialitate apărută în ultimul timp. Această obiecţie posibilă este întemeiată, dar ceea ce mi se pare că merită elogiul, este anvergura lucrării în ansamblul căreia majoritatea judecăţilor sunt în acord cu rezultatele bizantinologiei contemporane.

Unele capitole din această carte au văzut lumina tiparului pentru prima oară în revista “Mitropolia Olteniei”. Reunite însă în această expunere care se întinde pe întreaga evoluţie a Imperiului, ele capătă o altă dimensiune. Profesorul Tudor Teoteoi punea în evidenţă în introducerea - foarte documentată şi frumos scrisă - a cărţii, şi valoarea sa literară. Este, de fapt, o naraţiune şi probabil unii istorici contemporani ar fi tentaţi să-i reproşeze exact acest aspect. Dar oare istoria însăşi, chiar dacă în configurarea ei se reunesc atâtea determinări şi cauze, nu este totuşi o desfăşurare în timp, o succesiune în care istoricul are a pune accente şi a prezenta personalităţi şi evenimente ? Nu este oare nevoie, pe lângă atâta economism de inspiraţie marxistă sau legat de şcoala de la “Annales” şi de o anumită reconsiderare a rolului omului în istorie ? Discursul istoriografic internaţional de astăzi este suprasaturat de problematizări şi de dominaţia statisticilor. În faţa acestei viziuni, Nicolae Bănescu revine în actualitate cu parfumul - pe care unii îl vor califica drept vetust - al vieţii de la curtea din Constantinopol, al faptelor de arme ale împăraţilor şi ale generalilor lor. Istoria bizantină este, orice s-ar spune, în bună măsură, o istorie dinastică, în care elementul politic, conflictele legate de accederea la putere au jucat un rol esenţial. Cine doreşte să cunoască ceea ce s-a întâmplat cu acest imperiu cu existenţă milenară, despre care Paul Valéry spunea că a fost primul stat cu adevărat european, ar trebui, cred, să citească Istoria lui Nicolae Bănescu.

Domnul Sorin Dumitrescu, directorul Editurii Anastasia, a avut, după părerea mea, o foarte justă alegere editorială perseverând în a publica această carte, chiar după aproape o jumătate de secol de la scrierea ei. Este o restituţie în raport cu truda unui autor pe care autorităţile comuniste au încercat să-l oculteze în permanenţă şi, fără îndoială, avem de-a face cu un autentic act de cultură faţă de români care prin această carte au accesul - cel mai autorizat din punct de vedere ştiinţific - la o istorie care rămâne în continuare în general puţin cunoscută.

Din păcate, Nicolae Bănescu nu a mai apucat să finalizeze decât parţial scrierea ultimelor trei secole de istorie a Bizanţului. Epoca Paleologilor, care pentru istoria românească este cea mai relevantă şi care va face obiectul celui de-al treilea volum, nu este tratată pe măsura celorlalte perioade. Marginalizarea, vârsta şi boala şi-au spus cuvântul.

În recent apărutul volum al II-lea este relatată epoca cea mai glorioasă a istoriei bizantine, în cadrul căreia una dintre figurile emblematice a fost Constantin al VII-lea Porphyrogenetul (912 – 959). Mă opresc asupra acestei figuri, pentru că ea este într-o bună măsură emblematică pentru personalitatea multor basilei, aflaţi la o distanţă uriaşă atât de despoţii asiatici, cât şi de mulţi conducători moderni. “...chiar când ajunse a conduce el însuşi destinele imperiului, de la 945, am văzut că a ştiut să se înconjoare de oameni vrednici, care au purtat cu energie campaniile împotriva duşmanilor numeroşi, încât el a putut şi atunci să continue ocupaţiile sale de predilecţie. Astfel, Constantin al VII-lea a fost în măsură să lase mai cu seamă amintirea unui om de litere; protector al artiştilor şi învăţaţilor, el fu iniţiatorul unei adevărate opere culturale care face din domnia sa una din cele mai însemnate pentru istoria culturală a Bizanţului. (...) Pictura nu numai că o preţuia, dar o cultiva el însuşi cu un talent care făcea dintr-însul, după mărturisirea aceluiaşi biograf, un adevărat maestru, care îndrepta lucrările multor pictori. Cultiva muzica şi cunoştea bine artele tehnice, fiind şi în privinţa aceasta un îndrumător. Nu era străin nici de arta construirii navelor (...). Printre toate aceste însuşiri, Constantin VII contribui la întreţinerea şi provocarea mişcării intelectuale a epocii sale.” (pp.364-366) Am ales acest pasaj, pentru că figura tutelară a civilizaţiei bizantine este fără îndoială împăratul şi, în bună tradiţie romană, basileul este adesea şi un cărturar de seamă, cum a fost cazul şi a lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, istoric. La intersecţia moştenirii Greciei, a Romei şi a Orientului, Bizanţul şi-a înnoit în permanenţă entuziasmul faţă de tradiţie şi a ştiut să preţuiască produsele spiritului într-o măsură foarte înaltă. A opus invadatorilor din diferite direcţii orgoliul unei moşteniri care venea din antichitate şi pe care a ştiut să o apere cu vitejie autentică. Istoria lui Nicolae Bănescu aduce în actualitate, realitatea istoriei bizantine: departe de a fi doar o desfăşurare de tranzacţii şi de intrigi de curte, după cum este prezentată tendenţios de atâtea ori, istoria Bizanţului este şi cea a numeroase confruntări militare, atât de apărare cât şi de cucerire. De la Constantin cel Mare şi până la Constantin al XI-lea Dragases, bizantinii s-au luptat pentru gloria unor idei şi pentru conservarea statului lor. A enumera aici bătălii şi generali ar fi în acest context fastidios. Realitatea istorică este una şi alta, din păcate, reflectarea ei în conştiinţa apuseană care foarte adesea a urmărit să diminueze, din motive uşor de înţeles, bogăţia şi gloria acestei civilizaţii căreia de fapt Europa îi datorează legitimitatea. În afara acestei verigi de legătură, prin care s-a transmis civilizaţia clasică, Europa actuală nu mi se pare a putea să se raporteze în mod real la antichitate şi la valorile ei. Este cunoscut şi unanim acceptat că Renaşterea a regăsit antichitatea în bună măsură graţie contactului său cu Bizanţul. Ce ar fi fost Veneţia şi pictura italienească fără arta bizantină? Cum ar fi arătat umanismul italian fără transmiterea textelor clasice prin cărturarii bizantini? Şi câte consideraţii nu ar mai putea naşte această chestiune? Excluderea civilizaţiei bizantine din lumea europeană este pur şi simplu rezultatul unor interese politice şi al unor uriaşe obtuzităţi şi ignoranţe.

A regăsi Bizanţul înseamnă a cunoaşte una dintre căile pline de strălucire ale civilizaţiei, iar cartea lui Nicolae Bănescu ajută considerabil în această întâlnire cu rădăcinile noastre. Sentimentul cel mai potrivit este cel de gratitudine faţă de acest savant ilustru care a dat, iată, culturii româneşti o carte fundamentală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara