Niciodată lucrurile nu se petrec în istorie aşa cum am învăţat la şcoală. Un nou exemplu de rescriere a trecutului ni-l oferă o carte a unui istoric francez, Simone Bertière, despre epoca lui Ludovic al XIV-lea. Cartea se intitulează „Procesul Fouquet”. Toţi vizitatorii minunatului castel de pe Valea Loarei, Vaux-le-Vicomte, pot citi în prospectele sau în albumele nelipsite că a aparţinut celebrului ministru (surintendant général des Finances) al Regelui Soare, care, iritat de opulenţa afişată cu ocazia serbărilor de inaugurare, ar fi ordonat arestarea lui Fouquet şi închiderea lui într-o fortăreaţă. Fouquet şi Colbert erau oamenii pe care bătrânul cardinal Mazarin, fondatorul Academiei franceze, care îi poartă şi azi numele, îi numise mai demult de-a stânga şi de-a dreapta tânărului rege în vârstă, la moartea cardinalului, în 1661, de numai 22 de ani, ca să păzească finanţele statului. Finanţe care erau sublime, dar lipseau cu desăvârşire. Economul Colbert se pusese imediat pe treabă. Risipitorul Fouquet, pe cheltuit. Dar nu pentru a-şi fi făcut din Vauxle- Vicomte o reşedinţă care le punea în umbră pe ale Majestăţii Sale era supărat Ludovic al XIVlea, ci pentru că îl socotea reprezentantul corupt al ordinii vechi. Şi nu Vaux-le-Vicomte fusese pricina, ci Belle-Ile, cumpărat de ceva vreme de Fouquet şi care îl transformase într-o fortificaţie, fără a-l informa pe rege, tot mai temător de iniţiativele nobililor, mai ales după războaiele Frondei, şi găsise prilejul să scape de scandalosul ministru. Mult prea nepăsătorul Fouquet nici nu apucase să inaugureze Vaux-le- Vicomte când l-a ajuns suverana mânie. Regele a comutat sentinţa, care fusese de îndepărtare a lui Fouquet de la Curte, prin închisoare pe viaţă.