Ultima poezie din cuprinsul cărţii
Nimeni nu mai crede în iad
(poezie) (Piteşti, Ed. Paralela
45, 2015) concentrează întreaga
miză ideatică a acestui nou
volum semnat de Liviu
Georgescu: „peste tot sunt pereţi,
înconjuraţi de pereţi/ traversăm golul
din noi, golul dintre stele./ cerul se
sprijină pe perete – o picătură/ se
uită la noi peste timp –/ o hartă cu
uscat şi cu ape/ şi dincolo de ele
cântecul atomului/ şi coralul electric
şi cantata rădăcinilor/ şi a zborului./
oamenii trec prin pereţi şi se roagă/
şi golul imens, la imensitatea golului,/
(pereţii sunt în fiecare din noi,/ golul
îşi lărgeşte gura peste tot)/ dar nimic
nu e gol, ci doar nesfârşire” (nimic
nu e gol ). Iar de aici, versul „o
hartă cu uscat şi cu ape” îmi pare a
exprima cel mai fidel sursa tensiunii
lirice la care este conectat autorul în
conceperea cărţii de faţă.
Îmi propun să încep comentariul
critic cu parcurgerea conturului de
uscat, în interiorul căruia vremea,
stătută prin delte, mâluri şi deşerturi,
îşi înghite orele şi mărunţeşte tot
mai fin întinderile de nisip. Timpul
devine din ce în ce mai palid, aruncă
din viitor umbre ale somnului de veci
şi îngăduie doar trăirea pe axa
prezentului a fiinţei prefăcute în
clepsidră ce aşteaptă (de-)o veşnicie.
Firele de nisip se pre-fac unul pe altul
precum închipuirile sau nălucirile se
nasc unele învelite în altele. Hartă
cu uscat esenţializat, deşertul însuşi
este format din cuvinte ale unei cărţi
de nisip care se lovesc de lucruri dure,
iar o artă precum muzica s-a născut
şi ea cândva prin stâncile crăpate de
un trăsnet rătăcit. În volumul Călăuza,
Liviu Georgescu scria că „Prin
instrumente de cristal trece învierea”,
ceea ce traducea ideea mântuirii prin
religiozitatea ce se manifestă muzical,
dizarmonia motivând prilejul unor
noi întemeieri salvatoare. „Că merge
în salvare, că rămâne în entropie,
viziunea lui Liviu Georgescu e un
vacarm orchestrat” – afirmă cu
îndreptăţire Al. Cistelecan despre
„ultimul lunedist”.
Cât despre arta cuvântului, aceasta
îi înalţă poetului viaţa în suluri rotunde
sigilate cu ceară, îi transcrie gândurile
pe hârtia ce se ridică din alb şi se
preface în abur. Astfel, creatorul
devine martorul propriei sale vieţi,
înfăşurate ca într-un sul de papirus,
pe care încearcă să-l dezlege, să-l
parcurgă de la început până la sfârşit
pentru a-şi conştientiza existenţa.
Din păcate – sau, mai curând, din
păcat – cerneala acestei gramatici
fiinţiale curge pe ziduri în şiroaie de
gânduri ascunse („gândire în tuş”
– este o sintagmă întâlnită în volumul
mai sus amintit).
În această veritabilă Vale a morţilor
pe care o străbate, trupul târâie lanţuri
ajunse să fie topite de soare în nisip,
iar sufletul, la rându-i, traversează
deşertul închipuit ca un ţinut înflorit
cu cactuşi de piatră. Aerul, îngerul,
cerul însuşi par de piatră cioplită în
aer. Departe de a întreţine vreo
iluzionare asupra posibilei atenuări
a sentimentului extincţiei, bucuriile
şi gesturile mărunte ale vieţii accentuează
trăirea acestuia: „în mijlocul stomacului
e mare veselie/ cum veseli pot fi
numai spânzuraţii/ şi numai cei prezenţi
la pomeni/ în mijlocul creierului e
mare veselie/ cum numai cioclii
pot fi veseli/ pe marginea gropii
uitându-se adânc/ în mijlocul inimii
e mare veselie/ cum numai durerea
poate s-arate” (mare veselie). După
ce – adorând câini ce latră între sfinţii
costelivi, fără să audă vreo rugăciune
– a bătut zadarnic în pereţi şi în
uşi, eul poetic simte bătaia de inimă
în mijlocul clopotului (inimă ce poate
fi atât a lui, cât şi a clopotului), simte
cum în strângerile de inimă se adună
toată indiferenţa universală.
Întrebările despre rosturile existenţei
nu-şi găsesc răspuns, revin şi se sparg
de pereţii goi şi reci ai locuirii, iar
zidurile unei cetăţi albe parcă îi
vibrează poetului în creier. El nici nu
ştie dacă trebuie să se mai închine
icoanelor sau zidurilor, dar, tot mai
atras de chemarea sfinţeniei, crede
că a venit momentul să i se lumineze
de rugăciune şi se primeneşte pentru
înviere. Fiinţa este îmbiată cu lentoare
la acest oficiu sacral de coarnele
scoase ale melcilor adunaţi în faţa
clopotului, care începe să răsune
cu sunetul vag al creşterii grâului.
Situat şi disputat „între arături şi
răsărit”, cel născut cu noaptea în cap
nutreşte o dorinţă germinativă: „şi
la ceasul din urmă ne-am rugat:/
seminţele noastre cele de toate zilele
iartă-le doamne/ şi du-le-n ispita şi
uitarea celor avute/ şi coboară din
sfinţirea celor neînchipuite/ şi ne lasă
pre noi să uităm” (după ce păsările
au plecat).
Şi bineînţeles că această dorinţă
deloc telurică de rodnicie este conjugată
cu un ideal ascensional din partea celor
ce împrumută măşti de vânt astral:
„nu putem scăpa de mecanisme
şi deprinderi/ prinşi într-o nebuloasă
matrice// or, dacă-am fi fost astfel clă-
diţi – aburi şi gând şi părere să plutim
peste iazuri şi bălţi/ uşori ca o
boare// dar am fost clădiţi să zburăm/
cu trup de târâtoare şi aripi de libelulă/
niciunde hărăziţi s-ajungem” (cenzură).
Căderea este considerată a fi ultima
naştere, din moment ce soarele curge
ca lumânarea (în volumul Orologiul
cu statui citeam că „fluviul e lumânare
în curgere”), luna picură lin prin acelaş
i corn de melc, iar deasupra mormântului
începe să viermuiască mişcare.
Eului poetic nu-i place viermuiala
(inclusiv aceea din mormânt), dar
nici pustiul (nu numai acela al
singurătăţii). Dacă viaţa închipuie
o închisoare cu regim de perpetuitate
şi nimeni nu mai crede nici măcar în
iad, atunci înseamnă că în spatele
naşterilor funerare, al procesualităţii
încă din leagăn a morţii, se ascunde
nesfârşirea. Este adevărul ultim pe
care îl transmite mesagerul divin:
„arc după arc, în penumbră un şir de
arcuri/ fără sfârşit la flacăra întretăiată
a lumânării./ îngerul mi-a răsuflat
prin trup şi mi-a spus ceea ce nu
trebuia să ştiu:/ arc după arc deschis
în mine fără sfârşit,/ niciodată împlinit”
(catedrală în sine). Din cer nu i se
mai vesteşte nimic dornicului de
ispăşire, iar din pustiu îl urmează
fâlfâind o aripă mută al unei păsări
de pradă apărute dintr-un vis faraonic
mumificat în piramide de somn. Astfel,
supuse probei timpului, toate lucrurile
devin de sare cristalizată pe aripi. Cu
saci de nisip în spinare şi cu scheletul
morţii în dinţi, cel refuzat de zborul
păsărilor care îşi depun, printre
lumânări şi candele, ouăle sub varul
pereţilor, încearcă să se lepede de
pietre (efort şi efect contrar... delapidării
înţelese în sens etimologic). Chemat
de vocile sirenelor, cel cuprins de
tentaţia sfinţeniei va crede că se poate
adăposti sub un protector cer de apă,
sare şi cristal, spre care deschide un
acelaşi ochi total, miriapod. Iar mie,
această nouă deschidere îmi permite
să trec la conturarea celei de a
doua hărţi a volumului: „harta cu
ape”.
Activată de vise neîmplinite lângă
fântâna secată, puterea de iluzionare
predomină încă o dată şi în cazul
posibilului refugiu subacvatic, acolo
unde zboară peşti spre colţuri de
lumină şi se lovesc de propriile
traiectorii: „puteam vedea totul ca
prin sticlă/ puteam vedea oasele albind
în mormânt/ şi rădăcinile înnebunind
în pământ/ seminţele dând colţ departe-
n adânc// vedeam comeţii-n
mersul furnicilor/ şi zvâcnetul aripilor
sub coji de copac/ peştii se mişcau
liberi ca feţii în uter/ şi sevele în
creiere strălucitoare” (clarviziune).
Nu întâmplător, poezia convinşi, în
burţile peştilor este reluată şi pe
coperta a patra a cărţii şi închide
cercul clar-viziunii la care se ajunge:
„pierduţi în burţile peştilor oameni
şi case şi neant./ luna şi soarele/ nu
mai veneau să răsară s-apună/ să ne
facă plecăciuni şi să ne-mbărbăteze/
să ne dea fiori/ aici în burţile peştilor
e mai cald ca în rai/ ori ca în burţile
elefanţilor/ deşi în pântecul păsărilor/
e tare bine şi cald/ şi nimeni nu
mai crede în iad/ dar aici în adâncul
peştilor ne-am făcut culcuşul/ şi
nimeni nu ne mai poate convinge”.
Mergând tot prin nisip, dar acum
pe fundul mării îngreunat de naufragii,
aspirantul la mântuire se întreabă
cu îndreptăţire dacă respiră sau
suspină şi vede/aude salvarea tot
în sunetul clopotului: „un clopot zăcea
în adânc şi aştepta să fie atins./ ş...ţ/
s-a sculat timpul din adormire şi nea
pătruns în artere/ şi totul a-nceput
să se mişte/ şi să ardă” (impuls). La
drept vorbind, fie că respiri, fie că
suspini, cert este că, trăind ascuns
sub apă, scapi de... naufragiul de la
suprafaţă.
Până când pământul se desparte
de ape (aici, de fapt, apele se despart
de pământ), cel ce se canoneşte îşi
foloseşte unghiile în loc de plug şi se
apucă să are sentimente urâte şi grele
prin locuri mirositoare a stârv.
Apoi îşi ridică ochii în tării şi mai
strigă încă o dată în pustiu cuvinte
precare, mirosind a adevăruri de
logos întemeietor, ce i se par lipsite
de cordon ombilical şi încă nerostite:
„şi-atunci m-am ridicat şi am zis:/ să
fie lumină! şi nimic nu a putut să
nu fie” (joc). Consubstanţialitatea
dintre iluminare şi ruga adresată
unui cer intermediar din a cărui
ecuaţie identitară lipseşte divinitatea
nu este cu putinţă. Este motivul pentru
care se vădeşte, la lectura prezentelor
poezii, o crispare a geologicului şi
deopotrivă o lichefiere a sa în lunecarea
spre înviere.
Liviu Georgescu rămâne şi în
cartea Nimeni nu mai crede în iad
(poezie) acelaşi poet tentat de perceperea
materială, uneori viscerală, a lucrurilor
şi concomitent mânat de impulsuri
vizionare, ce îl determină să înregistreze
totul cu simţurile întinse la maximum.
Dar întreţinerea, prin amplă respiraţie
a versurilor, a intensei combustii a
imaginarului apocalipsei, cu care
eram obişnuiţi din volumele anterioare,
nu mai reprezintă aici decât o etapă
tranzitorie. Chiar dacă, între aceleaşi
repere neoexpresioniste, viziunea
catastrofică persistă, ea coexistă cu
una regenerativă, deoarece Liviu
Georgescu construieşte acum un alt
scenariu al salvării, propunând (în
poezii încadrabile pe o singură pagină),
o traiectorie simbolică a mântuirii
prin oglindirea cerului în apă.
Pentru un poet care pare mai
curând sedus decât posedat de o
viziune nictomorfă, numai călăuzirea
după faţa demiurgică a luminii,
lunecând peste ape, poate conferi
o nouă perspectivă aurorală asupra
lumii. Este revelaţia poetică ultimă
care direcţionează liniile de forţă ale
reuşitului volum Nimeni nu mai crede
în iad (poezie), semnat de „transatlanticul”
poet Liviu Georgescu.
