Incitantă încă din titlu (Literaturile române postbelice), noua carte a lui Ion Simuț este și atrăgătoare și densă. Iar titlul, într-adevăr, nu poate decât să incite, să nască întrebări: de ce pluralitate, de ce, adică, literaturile române postbelice și nu, simplu, literatura ?
Dar punctul de pornire al demersului inițiat de Ion Simuț chiar aici este de aflat, în afirmarea acestei pluralități. Poziția sa este opusă, o spune în „Argument”, aceleia pe care o proclamase, în 1941, G. Călinescu, „într-un context politic de mare primejdie pentru integritatea țării”. La fel ca teritoriul național, literatura română îi apărea aceluia drept „una și indivizibilă”. Acum se poate vorbi totuși fără temeri, deocamdată cel puțin, despre pluralitatea literaturii române, invocându-se temeiuri istorice, politico-sociale sau de alt ordin.
O acțiune proprie de inventariere (și clasificare) a valorilor literare românești întreprinde Ion Simuț când distinge cele patru „serii” în jurul cărora aceste valori le vede grupate: seria geografică, seria istorică, sera tipologică, seria politică. Seria geografică adună valorile produse de provincii precum și pe acelea generate de exilul românesc, atâtea câte vor fi fost. Seria istorică trimite la succesiunile prin epoci între care distinge continuități, dar și rupturi ori discrepanțe. De acestea nici trecutul apropiat nu ar fi fost ferit. Crezusem că încă suntem atașați unei epoci de cultură, de creativitate, când de fapt am și fost rupți de ea. „E clar, scrie Ion Simuț, că nu mai suntem azi contemporani cu Marin Preda și Nichita Stănescu și că trebuie să numim altfel decât «literatură contemporană» întreaga perioadă de după 1945. Mircea Cărtărescu e din alt film”. Seria tipologică ar grupa, în viziunea criticului, produsele folclorului, ale literaturii sacre sau religioase, literatura confesivă. Seria politică, în sfârșit, cu cea mai largă cuprindere, are în vedere relația culturii, a literaturii cu formele de viețuire socială, cu politicul, desigur. În condițiile dictaturii, discursul cultural fie că este consonant acesteia, fie că i se sustrage sub variate forme, fie că, uneori, i se împotrivește pe față, asumându-și previzibile riscuri.
Cartea lui Ion Simuț își propune ca „obiect de studiu seria politică a literaturilor române postbelice”, raportându-se atât la scrieri care exprimau acordul deplin cu regimul dictatorial („literatură oportunistă”), cât și la altele care au evitat subordonarea, sustrăgându-se de la contactele cu „agendele zilei” (oniricii, unii poeți ai generației ’60, livreștii de factura unui M. H. Simionescu). Este în același timp de văzut literatura insidios subversivă, discret politizată (romane ca Orgolii, Fețele tăcerii, Cel mai iubit dintre pământeni), ca și scrierile explicit disidente ale unor Paul Goma sau Dorin Tudoran.
Concepută ca „istorie politică a literaturii române postbelice” cartea de care vorbim reconstituie inevitabil aspecte ale curgerii istorice, readuce în memorie evenimente și personaje fără a căror invocare acțiunea sa restitutivă ar fi fost lipsită de sens. „Cu ce începem?” e o întrebare pe care și-o pune autorul în punctul de pornire, având să aleagă între anii 1944, 1945 sau 1948. Alți istorici literari (Ion Rotaru, Marian Popa) fixaseră pentru 1944 începutul, Simuț optând pentru 1945. În 1944 războiul nu se încheiase, „România era o țară buimacă, răsucită, răvășită” și de aceea 1945 îi apare ca reperul cel mai potrivit pentru „începutul literaturii postbelice”. Urmează, după 1947, anii de represiuni politice enorme, de supremație a stalinismului, considerați pe drept de Ion Simuț drept „cea mai neagră perioadă de pace din toată istoria României în secolul XX”. Ne sunt aduse sub ochi până și textele imnurilor naționale, operație care nu știu să mai fi fost făcută, spre a desluși în ele sensul orientărilor și al metamorfozărilor politice de la o perioadă la alta: de la stalinismul inflexibil al epocii Gheorghiu-Dej- Ana Pauker, la „socialismul dinastic” instaurat de familia Ceaușescu (anii 1971-1989).
Foșnesc în cartea lui Ion Simuț documente de extraordinar interes pentru istoria literară, o mulțime, multe recoltate din fondurile secrete ale Securității, până acum inaccesibile. Rapoartele despre anchetarea lui D. Țepeneag, fișele de supraveghere a lui Marin Preda, rapoarte ale cenzorilor din care reiese că instituția pe care o slujeau fusese, în epocă, „mult mai severă decât cenzura lui Hrușciov”. Aceasta într-un răstimp crezut încă drept unul de destindere, de relaxare relativă. Vizita în China a soților Ceaușescu, episod căruia i se atribuie hotărârea întoarcerii la dogmatism, nu a făcut decât să precipite ceva ce familia conducătoare hotărâse mai dinainte. Ajung în carte și ecourile gesturilor scriitoricești de împotrivire la revenirea la dogmatism, atâtea câte au fost, cu atât mai greu de înfăptuit cu cât exista grupul de afiliați la ceaușism manifestat sub oblăduirea lui Eugen Barbu și a publicațiilor controlate de acesta.
Sunt demne de semnalat, cred, și alte aspecte ale cărții lui Ion Simuț: paginile despre Cercul Literar de la Sibiu, reflecțiile despre exilul literar postbelic și acea cronologie a exilărilor, cu datele plecării din țară și ale scrierilor produse în afara țării, apoi evocarea lui Paul Goma, acel „ Soljenițîn român”, cum l-a socotit primul M.R.Paraschivescu, a lui Geo Dumitrescu sau a generației ’60 considerată pe drept, și eu cred, „un centru vital al literaturii române postbelice”. Sunt și unele mici erori corectabile cum e aceea privitoare la relația lui Marin Preda cu partidul comunist. A intrat totuși în partid Marin Preda, în ultimul an al vieții, presat de faptul că nu mai putea funcționa altfel ca director al Editurii „Cartea Românească”. Și încă un amănunt: volumul de debut al lui Ștefan Bănulescu, Drum în câmpie, nu conține poezii ci reportaje. Cât privește discuția despre canon și revizuiri, din finalul cărții lui Ion Simuț, reproiectează din unghi propriu o temă de interes neslăbit a ultimilor ani.
