După ce, până în 2015,
cercetătorii Centrului
Naţional al Dansului
Bucureşti au reactualizat
creaţiei a şapte personalităţ
i ale coregrafiei
româneşti – Lizica
Codreanu, Floria Capsali,Trixy
Checais, Vera Proca Ciortea,
Esther Magyar, Stere Popescu,
Ioan Tugearu – în anul 2016
s-a scos din praful arhivelor şi
din memoria unor discipoli un
nume pierdut, Iris Barbura şi
este în desfăşurare reconstituirea
traseului creativ al unui coregraf
al zilelor noastre, Miriam Răducanu.
Principalul artizan al recuperării
universului creativ al dansatoarei,
coregrafei şi pedagogei Iris Barbura,
născută la Arad în 1912, univers creativ
desfăşurat iniţial în România şi Germania
şi continuat în SUA, unde s-a şi încheiat
dramatic în Ithaca, în 1969, este Igor
Mocanu, de formaţie istoric de artă,
împreună cu Corina Cimpoieru.
Investigaţiile s-au întors atât către
trecut, către programele de spectacol
şi cronicile din ziarele anilor ’30 şi
’40, cât şi către posibilităţile electronice
ale prezentului, prin care au fost căutate
eleve ale lui Iris Barbura. Şi din
două identificate, una a răspuns cu
multă căldură şi generozitate apelului
venit din România. Este vorba despre
dansatoarea, coregrafa şi pedagoga
americană Beth Soll, legată profesional
şi sufleteşte de Iris Barbura. Să plecăm
deci de la prezentul desfăşurat sub
ochii noştri, de la doamna Beth Soll,
pentru a recupera trecutul. Beth
Soll a început să studieze dansul în
Ithaca, New York, cu doi profesori
români de dans modern, Iris Barbura
şi Vergiu Cornea (alt nume ieşit din
uitarea istoriei dansului românesc).
Apoi şi-a continuat studiile pe aceeaşi
direcţie modernă, în Europa, la Essen
Folkwangschule în Germania şi la
Kreutzbergschule din Elveţia, firesc,
căci acolo se formase, în mediul şcolii
expresioniste germane, şi cea de la
care primise primele noţiuni despre
dans, Iris Barbura. Studiile de dans
modern s-au încheiat la Universitatea
din Wisconsin, după care a urmat o
amplă şi îndelungată carieră de
dansatoare, coregrafă şi profesoară
la peste 10 universităţi, printre care
Centrul de Dans de Vară de la Harvard,
Universitatea din California, Santa
Barbara, Hofstra University, New
School şi Manhattanville College, unde
predă şi în prezent ca profesor asociat.
A dansat în companii ca aceea a
Inei Hahn, sau cea a Centrului de Dans
de Vară de la Harvard, dar a colaborat
şi cu coregrafi, compozitori şi artişti
vizuali independenţi, iar în 1977 a
înfiinţat Dance Projects, Inc./Beth
Soll & Company din Boston, Massachusetts.
A dansat alături de compania
sa în turnee din SUA, Europa şi Asia
şi peste 80 de granduri şi premii i-au
încununat creaţia. În anul 2000 compania
sa s-a mutat în oraşul New York şi
prezintă anual o piesă în premieră,
iar în 2002 a publicat cartea – care
ne-ar interesa foarte mult să ajungă
şi la noi – Will Modern Dance Survive?
Lessons to be Learned from the Pioneers
and Unsung Visionaries of Modern
Dance (Va supravieţui dansul modern?
Lecţiile pionierilor şi vizionarilor
necunoscuţi ai dansului modern).
Dar ce ne-a dăruit nouă Beth Soll?
A adus la lumină ecouri din stilul de
dans al lui Iris Barbura, mărturie
nepreţuită, vie, directă, conservată în
propriul ei mod de a gândi mişcarea,
ca elevă formată în studioul lui Iris
din Ithaca College şi ca invitată, ulterior,
în atelierul acesteia din Buffalo Street.
Darul s-a concretizat într-un spectacol
Tribute to Iris Barbura, lucrat de Beth
Soll cu elevii Liceului de Coregrafie
„Floria Capsali”, Denisa Anastasiu,
Raluca Adomnicăi, Carmen Mărgărit,
Monica Agarici, Ana Mihai, Daiana
Popescu, Cristian Danu şi Dan Matei.
Atelierul a durat între 15 mai şi 4
iunie, când s-a dat premiera la Centrul
Naţional al Dansului Bucureşti şi a
fost însoţită de un program-mărturie
cu tot ce au scos la iveală din arhive
şi biblioteci cercetătorii Centrului – o
fericită însoţire a cercetării cu spectacolul
viu. Astfel, documentarea a punctat
câteva momente din cariera şi viaţa
lui Iris: bursa de studii coregrafice
obţinută în 1930 în Germania, unde
a făcut cursuri cu Mary Wigman şi
Harald Kreuzberg, vârfurile şcolii
expresioniste germane şi a dansat
alături de Gret Palucca şi Rosalia
Chladek; apoi mărturii ale recitalurilor
ei din Bucureşti, de la Opera Română,
din 1936, din 1938, acesta însoţit
de o cronică, sau din 1942 şi, în
fine, informaţia despre studioul înfiinţat
de ea la Bucureşti în 1939, unde l-a
avut corepetitor pe viitorul dirijor
Sergiu Celibidache şi elevă, între alţii,
pe Vera Proca Ciortea, perioadă în
care a creat şi pe scena Teatrului
Naţional, în colaborare cu Trixy Checais
şi Vergiu Cornea. În 1942 pleacă
definitiv în Germania, însoţită de
Sergiu Celibidache şi creează coregrafii
la Freien Volksbühne şi Hebbel Theatre
din Berlin, spectacole pentru care
concepe şi costumele, cum făcea în
ţară şi Trixy Checais în multe din
recitalurile lui. Tot la Berlin se apropie
de grupul unor artişti suprarealişti,
alături de care formează colectivul
Die Badewanne (Cada de Baie), după
numele performance-ului omonim,
realizat de artiştii grupului. Şi, din
această perioadă, mai avem ştiinţă
şi despre coregrafia sa din 1949,
inspirată de tablourile pictorului cubist
Pablo Picasso, Tanz nach Picasso. O
a doua ruptură adâncă în viaţa sa
personală şi profesională se petrece
odată cu emigrarea în SUA, în 1951,
unde va preda şi va crea dans modern
în studioul ei din Ithaca, New York,
printre elevele ei numărându-se şi
Beth Soll şi Hannah Kahn. După o
vreme, însă, însingurată şi bolnavă,
în 1969, va prefera, în locul unei
internări în spital, să se arunce de
pe Triphammer Bridge, în una dintre
cascadele pe lângă care îi plăcea adesea
să se plimbe. Toate aceste date conturează
profilul unei personalităţi puternice,
ancorată în arta de ultimă oră, cu largă
deschidere europeană, dar şi cu dorinţa
de a implanta tot ceea ce acumulase
în ţară, dar într-un mod aparte, personal.
Faptul reiese şi din câteva rânduri
adresate din Germania scriitorului
Jenică Comşa, în 1937: „…mă întorc
în toamnă, bucuroasă că pot lucra
singură, aşa cum ştiu eu” Fericita
perioadă interbelică, către care continuăm
să ne întoarcem cu nostalgie pe multiple
planuri, a fost bogată şi pentru lumea
dansului. Cum ar fi arătat în continuare
această lume fără ruptura care a urmat,
fără marginalizarea unora ca Floria
Capsali şi fără urgia care s-a abătut
asupra altora ca Trixy Checais?
Dar să ne întoarcem la recentul
eveniment, spectacolul Tribute to Iris
Barbura, desfăşurat la Centrul Naţional
al Dansului Bucureşti. El constitue,
în primul rând, a treia colaborare
fericită între CNDB şi Liceului de
Coregrafie „Floria Capsali”, după cele
amintite în alte cronici, legate de
creaţia Lizicăi Codreanu şi a Verei
Proca Ciortea. Ca şi la Reenacting
Lizica Codreanu din 2014, elevele au
fost însoţite de profesoara lor Doina
Georgescu, de astă dată ca asistent
coregrafic şi, tot ca atunci, costumele
simple dar inspirate au fost concepute
de Cristi Marin, iar muzica spectacolului
a fost special compusă pentru respectivul
eveniment de Marian Cîţu (Rufi), în
timp ce documentarea a fost asigurată
de Corina Cimpoieru şi Igor Mocanu.
De toţi aceştia şi în primul rând de
elevii Liceului de Coregrafie mai sus
amintiţi s-a folosit Beth Soll pentru
a ne evoca ceva din personalitatea lui
Iris Barbura, care, aşa cum mărturiseşte,
a avut un puternic impact asupra
ei, începând de pe vremea când era
încă o copilă. Şi-o aminteşte ca o femeie
frumoasă şi sofisticată, „ale cărei
dansuri izvorau din moştenirea ei
românească şi din perspectiva ei
estetică, profund spirituală”. Şi mai
declară că tot ce a învăţat de la Iris
încă îi influenţează lucrările coregrafice.
Faptul constitue o mare şansă pentru
noi, aceea de a întrezări în compoziţiile
lui Beth Soll ceva ca o mireasmă
sau o boare a creativităţii lui Iris, care
a traversat ani mulţi şi spaţii întinse,
pentru a se întoarce din nou la noi.
Prima secvenţă a spectacolului este
fericit inspirată de dansurile populare
româneşti, pe care Beth Soll le
evocă cu o transparenţă subtilă,
mişcarea curgând pe o ritmică constantă,
cu scurte opriri pe câte o poză specifică
mişcărilor dansului românesc, urmate
de o evocare mai apăsată a dansului
modern kinetic, propriu anilor ’30 –
’40. Următoarele trei secţiuni au evocat
mai direct personalitea lui Iris, cu
nuanţe uşor elegiace, sau învăluite în
zbuciumul interior al unui personaj,
zbucium preluat uneori de mai multe
cupluri, cu muzică sau, deosebit de
expresiv, şi fără muzică. O mişcare
care reapare de mai multe ori, ca un
laitmotiv, este al braţelor pornite să
aplaude şi oprite paralel, înainte de a
se lovi unul de altul. Muzica lui Marian
Cîţu introduce şi ecouri de bucium în
final, iar coregrafia lui Beth Soll ecouri
de paşi româneşti, ca un vârtej, după
care urmează întunericul.
Fericita noastră întâlnire cu un
moment al istoriei dansului modern
din România interbelică, la care a
contribuit din plin şi Iris Barbura, ne-a
fost prilejuită de vizita bogată în consecinţe
a coregrafei şi pedagogei americane
Beth Soll, întâlnire pe care am avut
şansa să o continui pe internet. Am
avut surpriza placută de a primi multumiri
pe un e-mail, pentru una din cărţile
mele Experimentalismul în coregrafia
românească a anilor ‘60 – ‘90, carte pe
care i-o dăruisem la o repetiţie, singura
bilingvă. Şi conversaţiile au continuat,
cu mare bucurie din parte-mi, căci
nu găseşti pe toate drumurile un artist
dublat de un teoretician, dornic să scoată
la iveală, şi pe această cale, toată bogăţia
artei dansului.
