Deşi a scris foarte puţin (un volum,
Nume, publicat în 1967 şi altul
apărut postum, Întoarcerea la
cuvinte, 1989), Marcel Mihalaş
(1937-1987) a fost imediat înregistrat
printre poeţii notabili ai momentului.
Cititori cu autoritate au scris foarte
pozitiv despre debutul său, ca autor
al unei „poezii reduse la esenţa ei,
distilată după procedee subtile”
(N.Manolescu), o „poezie cu puţine
cuvinte, în care noţiunea de simplitate
poate fi tradusă prin aceea de stricteţe”
(Mircea Ciobanu), Lucian Raicu adăugînd
aceleiaşi impresii de „simplitate absolută”
observaţia că aceasta „nu e mai puţin
dificilă şi chiar «ermetică» (un ermetism
al emoţiei!) în structura ei totală”, şi că
exprimă „o ciudată suferinţă impregnată
de dezgust şi silă faţă de tot ce este
neesenţial”. „Versuri limpezi, de o
transparenţă înşelătoare, căci este rodul
concentrării, o mare energie lirică”,
remarca, la rândul său Mircea Iorgulescu,
în timp ce Eugen Simion saluta, acordându-
i un spaţiu semnificativ şi în volumul
său de Scriitori de azi, I, „un poet autentic,
cu o formulă proprie în generaţia sa”,
calificându-l şi ca „poet al inefabilului”,
în texte „desprinse de agresivităţile
materiei, o figură a purităţii şi a
imponderabilului”. Să reţinem că şi
Valeriu Cristea s-a apropiat cu o
mare empatie de acest scriitor sinucis
la o vârsta la care ar mai fi putut da
opere de valoare, i-a îngrijit cartea
postumă (care cuprinde şi câteva texte
eseistice de calitate) evocând un
spirit de mare fineţe şi fragilitate, foarte
cultivat şi exigent cu sine şi cu lumea
din jur.1
Recitită, această creaţie restrânsă
(ce n-a scăpat nici ea, ca atâtea altele
ale epocii, de unele inerţii tematice şi
clişee imagistice, însă, fără nicio
urmă de politizare), apare, într-adevăr,
ca deconcertant de „simplă”, neoferind
nimic spectaculos nici la nivel imagistic,
nici la etajul lingvistic formal, al sintaxei,
al artei combinatorii. Potriviri inspirate
de cuvinte, disciplinate de o sintaxă
fără ramificaţii spectaculoase, par
suficiente pentru a sugera acea evocată
stare a „inefabilului” şi „purităţii”.
Subiectul liric conturat de poet este
aproximat ca fiinţă nu atât marginalizată,
ci care se retrage voluntar, cu o frumoasă
modestie, dinspre centrele iradiante
ale lumii, ca pentru a nu conturba cu
prezenţa sa, resimţită drept provizorie
şi fragmentar-limitată, ceea ce este
„esenţial” în univers. „Nu vreau să
las urme, nu vreau să las. / E-un sacrilegiu
fiecare pas. / Fiecare urmă care-o fac
pe mal / e-o rană în esenţial. / Ah mii
şi mii de tăieturi mărunte! / Tot amănunte,
numai amănunte.” Aspectul cumva
programatic al unor astfel de versuri
nu trebuie să înşele totuşi: atenuat,
amendat e doar posibilul orgoliu al
făpturii individuale ce s-ar vrea afirmată
în afara Întregului cosmic. Căci, altminteri,
eul se mişcă şi trăieşte, ca să zic aşa,
în voia luminii, a energiilor lipsite de
agresivitate, aproape tandre – „Urechea
porneşte de la un strigăt / ca o floare
a soarelui. / Poate de strigăt împins /
am ajuns până aici. // Şi merg într-acolo/
unde se pierde.” (Mers). Metafora simplă
a vieţii ca drum e reciclată, scriinduse,
de pildă, cu un oftat, despre „vagabondul
vizionar” Rimbaud: „Ah, numai drumul
rămâne, / Numai oboseala din drum:
/ Locul râvnit ca o pâine / Curge în
flacără, scrum.” Altă dată, înaintarea
în timp e văzută ca paradoxală orbecăire
de cârtiţă prin tunelurile luminii, cu
pierderea oricărei „măsuri” şi limite.
Moartea însăşi – ca în poezia dedicată
lui Hemingwai la moartea acestuia, e
o „bucurie a desfacerii treptate”, o
pierdere în elementar printre fluide
imponderabile, înaintea altor reînchegări.
Ca slujitor al „luminii”, poetul se
află, de altfel, în deplin acord cu protagoniştii
„generaţiei ’60” şi a sa poetică a oglindirii
şi reverberaţiilor dintre subiect şi lume,
sub semnul cântecului transfigurator.
Al lui Mihalaş este însă mai curând unul
pus sub accente elegiace, strecurate în
plină „lumină mare”: „Iar mai sus, cu
plopii, ciocârlia scrie / un cântec disperat
de bucurie”... Urme stănesciene se
regăsesc în motive lirice precum cel
al cuvântului şi al numelui, ca şi
materializate, în vecinătatea dansului
stărilor de spirit al „viziunii sentimentelor”:
declarând că „toate (îl) reflectă”, că „nou
de imagini mă întorc spre mine”, ori că
„Un singur cuvânt dacă scot pentru a
numi ceva / Lucrul numit capătă a patra
dimensiune”, poetul face un pas spre
jocul stănescian dintre cuvinte şi lucruri,
primele apărând ca şi materializate
între polii fiinţelor îndrăgostite: „Chiar
săgeţile trase de ceas, cu care legam
aerul dintre noi, / erau dragoste – şi
atunci le primeam, / erau ură – şi atunci
le zvârleam înapoi. /.../ Toate lucrurile
se descojeau de litere, ca de secunde,/
şi începeau un zbor nimicitor: / ningeau
fierbinte-n sus din când mai înspre
unde, / şi noi porneam în urmărirea
lor”... Motivul numelui apare însă mult
fragilizat la Marcel Mihalaş, care vede
în el nu doar un soi de ultim punct de
sprijin, dar şi o piedică: „Puternic semn.
Ca lanţul la picior / cu sunet sigur şi
liniştitor. /Să ai un nume e atât de bine./
Poate altfel ai şi uita de tine”; iar
când trece printr-un cimitir „ca printro
antologie din care nu cite(şte) decât
numele”, încheie cu cu o cugetare mai
degrabă amar-ironică: „Oricât suntem
de umili / nu ne putem refuza gloria
unei morţi”. Tot aşa, sub chipul „omului
standard”, aparent protejat de şlefuiri
statuare, sub mască, se ascunde un gol
şi o rană nedezvăluite. Pentru a-şi
compune un profil, poetul apelează şi
la două-trei referinţe livreşti, semnificative:
una e Horaţio, prietenul lui Hamlet,
care-i fereşte ochii de moarte, cum
spune un vers, şi către care întoarce
un „obraz gânditor”, putând afirma
că a „rămas un prinţ la zării drepte”;
alta e Van Gogh, cel „lovit” de sori
teribili şi de „munca lor cumplită”,
care-imarchează tragic trupul cu semnul
„urechii ciuntite”. Amarul zâmbet
hamletian va mai reapărea ca „surâs
trist”, în alt poem: „Să nu surâzi. Surâsul
e-o plecare / departe, dincolo de zare.
De unde-ai strâns surâsul? L-ai adus/
din soarele-n apus?” Notabilă, în câteva
locuri, e şi tăietura strictă a versului,
ca în această strofă lapidară, concentrată
în jurul unei metafore sugestive: „Se
îndrepta cu minaretul o moscheie, /
spre cer, năzuitoare ca o cheie. / Şi-un
muezin cu glasul încerca / s-o potrivească.
Şi nu nimerea”...
La doi ani după moartea sa, volumul
Întoarcerea la cuvinte propune, în ciclul
Iubite lucruri, nişte „poeme pentru
preşcolari şi pentru oameni foarte mari”,
sugerând deja nota de gravitate reflexivă
disimulată de aerul copilăresc al
compunerilor. Acestea ar putea fi
apropiate de „inscripţiile” argheziene
„zgâriate” pe diverse obiecte ascunzând
un mesaj poetic edificator; ne putem
gândi şi la modelul pillatian din Satul
meu, şi la procedeul cam mecanic
din acel ciclu de a înzestra lucrurile cu
voci prin care se autocaracterizează,
definind totodată o perspectivă mai
cuprinzătoare asupra unui spaţiu anume;
ba chiar la rondelul lui Macedonski: „ah,
lucrurile cum vorbesc”... Uzând de o
scriitură „clasică”, cvasiparnasiană, prin
surprinderea notelor în stare să plasticizeze
obiectele descrise, poetul le selectează
din universul domestic sau natural,
pentru a înscrie în ele un soi de filosofie.
Redusă la o axă ideatică, aceasta ar
sugera relaţia organică dintre microcosmos
şi universul mare, oglindirea în primul
a celui de-al doilea, ca în concentrate
embleme. Câteva poeme lasă la vedere
scheletul conceptual, cum făcuse cândva
şi Ion Barbu în cunoscutul său poem,
după care „mărunte lumi păstrează
dogma”: fetiţa ce se joacă cu o tricicletă
„Nu are-a face doar cu-o jucărică: / Sub
cer învârte un triunghi înalt”; un luminiş
de pădure, revelează „Nimbat de-un
curcubeu desprins din ploaie, / Un adevăr
mai trainic, mai profund”; trandafirul
rilkean „E-un astru şi el şi-n petale
câte-o planetă răsare. / E-un cosmos
în floare”; banalul picup atrage solemne
trimiteri danteşti şi evocarea discobolului
grecesc, sub figura celestă a Marii Urse
(„Spirala care-adună sori şi stele / Şi
cercul rotitor ce-i dă ocol”, „Cu braţumi
iau cu grijă într-o mână / Ca discobolul
vechi al lui Miron, / Discul aflat acum
la îndemână,/ Rotindu-l ca într-un antic
stadion”); „jocul cu cercul” atrage figura
mitologică a lui Ulise călătorind în jurul
pământului ca să ajungă „dinTroia la
iubita-i Ithacă”, pentru ca o „definiţie”
lirică finală să asocieze, şi subtil, şi
simplu, încercările prin care trece eroul
legendar cu marea geometrie cosmică
înscrisă, în mic, în cercul copilăresc:
„Jocul cu cercul e jocul cel mare: / Encercuire
şi încercare”... Tot aşa, dintrun
pahar poate curge timpul, scaunele
alcătuiesc o „pădure umbroasă”, oglinda
e un depozit dureros de imagini ale
lumii, „Între masă şi pat, / Între somn
şi trezie, / Se păstrează curat / Parcă-
un timp de vecie”, şifonierul, depozitar
tradiţional de taine, are frunze mereu
altfel foşnitoare, rămase neveştejite,
cutia telefonului e „burduşită cu
idei”, „o lacrimă e şi ea o sferă”... Discreţia
şi luminozitatea delicată a poeziei din
Nume e prezentă şi aici, cu o mai mare
densitate, puritatea viziunii se impune
încă o dată, înălţând în rang obiectul
minor ce constituie pretextul poemului,
ca exemplara Solniţa: „Solniţa-i un fost
vapor / Scufundat de mult în mare, /
Scos apoi încetişor, / Mii de ani, cu greu,
la soare. // Oameni, cai, lei, în neştire,/
Au trăit pe punte-odată. / Ne-au lăsat
în amintire / Numai sarea lor curată.”
Un ciclu mai restrâns, Nume (II), recurge
la acelaşi procedeu al autodefinirii, prin
care câteva figuri culturale de prestigiu
sunt provocate să vorbească, în căutarea,
din nou, a unei definiţii de sine: Hölderlin,
Eminescu, Bălcescu, polonezul Norwid,
Descartes, Hegel; din autoprezentarea
acestuia din urmă se reţine imediat
acea idee generatoare, definitorie desigur
şi pentru „personaj”, despre care
vorbeam mai sus: „că-n om Infinitul /
Se-oglindeşte-n finit” şi că „Ideea e-n
toate”... Acest mod de a lucra pare a
fi devenit cumva inerţial în aceste versuri
de un programatism ce constrânge
excesiv concretele care ar fi trebuit
să invioreze reflecţia abstractă.
Neapucând să-şi dea întreaga măsură
a talentului, preferând, din timiditate
şi modestie, penumbra, în viaţă ca şi
în scris, Marcel Mihalaş are totuşi dreptul
la o căsuţă aparte în tabelul elementelor
poetice al generaţiei sale.
_____________
1 Vezi Notă biobliografică. Referinţe
critice, la volumul Întoarcerea la cuvinte,
Ediţie îngrijită şi prefaţată de Valeriu Cristea,
Ed. Cartea Românească, 1989, p. 219-224.
