Mărinimia Ta
de Floarea Ţuţuianu
33 de poeme cu un Cuvânt înainte de Horia-Roman Patapievici, Timişoara, Editura Brumar, 2010, 45 p.
Cu Mărinimia Ta, poezia Floarei Ţuţuianu rămâne în matca sa, aceea a unei „mistici" cvasi-ludice a Cuvântului şi a cuvintelor, dar lasă în urmă vuietul erotic provocator-„blasfemiator". După o luptă tensionată, parţial jucată, nelipsită însă de accente dramatice, senzualitatea feminină pare aici învinsă de spiritualitatea masculin-divină. Agresivitatea visceralităţii (fie ea şi colorată livresc) se îmblânzeşte, dorinţa este „îngropată de vie", iar pulsiunea sexuală tinde către iubirea pură, într-o monahală adormire a cărnii, care nu exclude, totuşi, fulgurante ispite. Dacă autoportretul din linii simple poate trezi visarea la calmul smereniei şi al încrederii („O biată femeie/ Cultiv pământul şi iubirea platonică/ Precum o mie de aşchii spiritul ascuţit mi-a/ intrat în piele până când carnea mea a intrat în/ Repaos"), imaginea generică a cruzimii şi a frigidităţii „poeteselor" te scutură de iluziile frumoase ca o palmă grea izbită pe obrazul sufletului: „Cele mai bune:/ Şi-au sufocat iubiţii/ Şi-au îngropat părinţii/ Şi-au înghiţit copiii. Şi iată-le:/ Mari sloiuri de gheaţă. Mari stane de piatră/ Lingându-şi din palme cuvinte". De altfel, într-un alt poem, cu titlu-avertisment (Se poate muri), se ascute viziunea asupra poeziei devoratoare, care consumă ca o boală trupul poetului, redus la ochiul ciclopic al minţii, asimilat simbolisticii religioase. Tema gravă, a convulsiei creative potenţial ucigătoare, este însă aşezată în montura ghiduşă a calamburului: „Se poate muri/ Se poate Muri ca faţa ta albă de spumă/ dată în spic să fie întoarsă pe dos/ până la pielea groasă şi neagră de/ porci în turme zburând// Doar. Doar ca să vezi. Doar ca să vezi/ Îngerul grohăind?".
Floarea Ţuţuianu nu se zbate arghezian între credinţă şi tăgadă, ci între duhul sobru al cuvântului ca esenţă dumnezeiască, tânjit sau amuşinat, şi propriul demon lingvistic subversiv. Cuvântul înseamnă şi existenţă întru Fiinţă, dar şi scamatorie, de unde şi situarea poemelor la mijloc de serios şi sprinţar. Mărinimia Ta conţine, majoritar, ficţiuni despre viaţa în şi printre cuvinte, entităţi deopotrivă materiale şi imponderabile, aidoma „celui ce este şi nu este". Aşadar, o viaţă îndeosebi textualizată: „Eu de jur-împrejurul meu din cap până-n picioare/ Toată un singur vers". Şi, la finalul plachetei, un instantaneu mirobolant cu un vraf de cărţi deschise zburând către cer.
Gabriela Gheorghişor
Poezia antiutopică
de Daniel D. Marin
Piteşti, Ed. Paralela 45, 2010
0 antologie a douămiismului era necesară - deşi Marin Mincu a dat, la momentul potrivit, o asemenea antologie: o antologie a generaţiei 2000, într-un moment în care această generaţie apare ca fiind ceva împlinit, aşezat, coerent, la aproximativ 10 ani de la debut. Intenţia lui D. D. Marin a fost poate bună. Numai că asemenea antologii sunt alcătuite ori de un critic, ori de un membru important al generaţiei respective, de preferat, şi acesta, cu veleităţi teoretice. Din păcate pentru acest volum, antologatorului îi lipsesc ambele calităţi şi ceea ce a ieşit nu e decât o antologie de poezie a autorilor impuşi în anii 2000-2010. De fapt, nu e nici măcar o antologie a autorilor debutaţi după 2000, întrucât sunt incluşi poeţi debutaţi în anii '90, dar care şi-au reeditat cărţile, sau au confirmat etc. după 2000 (Crudu sau Acosmei, spre exemplu). Pe de altă parte, nu există o unitate biologică, care s-ar cere în cazul unei generaţii: orice carte tipărită în anii 2000 e „douămiistă"? Deşi titlul antologiei ocoleşte, poate conştient, termenul discutabil de „generaţie", chiar şi termenul de „douămiism" ar fi presupus o discuţie şi o selecţie după criterii mai ferme, începând cu cel cronologic sau cel biologic. Fracturismul, inclus în douămiism, iarăşi implica cel puţin o distincţie de ordin istoric. Dacă ajungem apoi la criterii precum stil, direcţii, program, Weltanschauung etc. ne pierdem cu totul: înafară de pomenirea unor direcţii, tipologii, afinităţi, în Argument, autorii nu sunt grupaţi în niciun fel, în cuprinsul antologiei, nu există nicio ordine în alăturarea lor. Motivaţia includerii unor autori, a lui Radu Vancu, spre exemplu, poet diferit de douămiişti, scrie D. D. Marin, ar fi că e un „poet cu salturi importante în ultima vreme" „şi, deci, merită antologarea". Aşa, poate că meritau mulţi alţi poeţi care au „săltat" în această perioadă.
Iarăşi, titulatura „poezie antiutopică", aruncată ca o cireaşă pe tortul antologiei, este discutabilă: ce înseamnă „antiutopic", de ce poezia douămiiştilor e „antiutopică"?
În fine, că antologia douămiismului arată aşa pestriţ nu e doar vina antologatorului, autorii înşişi s-au dat prea uşor pe o mână neprofesionistă. De ce, nu ştim. Cei care au refuzat antologarea în această formulă, Ianuş, Dan Sociu şi Elena Vlădăreanu, dar şi cei care şi-au trimis textele spre antologare au cu siguranţă răspunsurile lor. Foarte diferite.
Raluca Dună
Iubire13 / Love13
de Marius Chivu (coord.)
trad. de Alexandra Coliban, Bucureşti, Editura Art, 2010, 190 p.
Iubire13 este un o carte-album care a pornit de la ideea de a valorifica seria de diapozitive intitulată Love Story (1972) a artistului Ion Dumitriu: în afara imaginilor respective, materia „de cuvinte" a cărţii este alcătuită din scurtele poveşti de dragoste scrise de treisprezece autori, o adunare atât de aleasă încât numele lor se cer enumerate: Mimi Brănescu, Gianina Cărbunariu, Marius Chivu, Andrei Codrescu, Radu Cosaşu, Matei Florian, Hanno Hoffer, Radu Paraschivescu, Răzvan Petrescu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu, Alex. Leo Şerban, Cătălin Ştefănescu. Cartea este una cu două „feţe": aceleaşi povestiri se regăsesc de o parte şi de cealaltă a volumului, în română şi engleză.
Poveştile sunt bine scrise, închegate, cu doze variabile de ironie şi adesea cu „poantă". Excelentă din punctul de vedere al efectului de final este povestirea Gianinei Cărbunariu, intitulată Calling... Love: un tip se trezeşte într-un hotel din Franţa, fără să-şi amintească de ce e acolo; se pare că are de ceva vreme pierderi de memorie, dar acum e mai grav, nu are nici bagajele, iar numele din agenda telefonului nu-i spun mai nimic. Găseşte un contact pe care l-a trecut „Love" şi se decide să sune. Iar mai departe nu vă mai spun, pentru că aş strica frumuseţe de povestire. Andrei Codrescu este ca totdeauna la înălţime, scriind minunata povestire Cum iubesc morţii, un text de doar trei pagini şi jumătate ce dă viaţă unei iubiri care nu e ceea ce pare. O adevărată poveste cu final neaşteptat este La Violeta a lui Hanno Hoffer, care începe abrupt, în plin mister: „Într-un an şcolar dispăreau cam şase, şapte copii. Nu se mai auzea nimic de ei." De un adorabil umor negru este povestirea Referat a lui Răzvan Petrescu, al cărei erou face un referat atât de „rău" unei cărţi, încât autorul ei se sinucide. Eroina Simonei Popescu îi scrie lui Haripluto, iubirea ei de la nouă ani. În fine, remarcabilul text al lui Alex. Leo Şerban, Cinema, amestec de poezie şi pictură suprarealistă devenite scenariu de film: într-o dimineaţă, o fetiţă se trezeşte în corpul bunicii, pornind într-o călătorie prin venele ei.
Iubire13 este o carte frumoasă, plăcută şi valoroasă în acelaşi timp. Editată în format de buzunar, ea poate fi un bun companion oriunde, acasă, în tren, pe plajă ori în metrou, oferindu-i celui care o deschide bucuria de a-i citi pe câţiva dintre cei mai valoroşi scriitori români ai momentului.
Luminiţa Corneanu
Nepoata lui Dali
de Simona Constantinovici
Timişoara, Ed. Marineasa, 2009, 221 p.
Compus din fragmente disparate la prima vedere, dar care converg apoi, dacă cititorul e îndeajuns de atent şi subintitulat „proză fantastică", volumul e răsplătitor pentru pretenţioşii într-ale construcţiei epice. Pe de altă parte, e frisonant pentru cei ce concep lectura drept loisir. Altfel spus, e o carte „idealistă", despre forţa cuvântului, despre arta soteriologică, în general, dar şi una grea de materialitatea acră şi vâscoasă a decupajelor din viaţa condamnaţilor la cancer. Parcurgem, însă, şi o stranie, contorsionată poveste de iubire, între Pierre, prizonierul, multă vreme, al unui spital de oncologie, şi Maomba, bizara nepoată a şi mai bizarului Salvador Dali. Incursiunile în universul supraarealismului, deloc puţine, nu alterează cursivitatea, pentru că trimiterile şi comentariile sunt insertate în dialoguri sau, oricum, sunt imaginate filmic, prin scene din viaţa pictorului excentric. I se atribuie pânzelor artistului şi o putere tămăduitoare: expus, întâmplător, în spital, un nud generează stări nemaiîntâlnite.
Imaginile bolii, contrapunctate de plutiri ale gândului încăpăţânat supravieţuitor prin copilărie sau prin ţara natală, săracă şi îndepărtată (Pierre, e de fapt, un Petre care se iniţiază, cu o progresie lentă, în splendoarea şi nebunia Parisului) sunt captate de un condei înzestrat pentru detaliul nemilos (deşi detaliul e întotdeauna nemilos, nu?), a cărui precizie vine din traversarea suferinţei: „Îmi rodeam unghiile şi aşteptam să-mi pătrunddă acul adânc în şira spinării. Cu capul în genunchi, ţinut de şapte persoane, mă asfixiam încetul cu încetul". Durerile insuportabile, potenţate de contemplarea propriei fiinţe împuţinate, metamorfozată mai respingător decât gîndacul din nuvela cunoscută, manifestările bolnavilor - toate vorbesc despre limită: „Spitalul nostru nu era de nebuni, dar ne comportam asemenea lor". Iar Maomba este un fel de metaforă a acestei lumi care abia dacă are de-a face cu logica. De aceea pasajele onirice nu sunt rare: aici descoperim, cu organizare cu tot, un buncăr mafiot sub o toaletă pariziană, dincoace crenvurştii dintr-o conservă încep să zboare, dar sunt ajunşi de furculiţă şi fericirea le este curmată brusc. Simona Constantinovici scrie, acut, despre proximitatea morţii şi despre eventualele modalităţi de a o trişa.
Gabriel Coşoveanu
