Oricât m-aş strădui, nu reuşesc
să mi-o imaginez pe Mariana
Marin la 60 de ani, în sensul
în care îndeobşte îl asociem
acestei vârste, adică una a unei
maturităţi mai domolite, mai echilibrate,
când îţi evaluezi cu o anume
seninătate trecutul, prezentul şi
proiectele de viitor. Madi (cum îi
spuneau cei apropiaţi) nu a fost
niciodată o fiinţă „aşezată”, cuminte,
„la locul ei”. A fost mereu o rebelă,
o revoltată, şi în poezie şi în existenţa
socială. Revolta, dublată de tristeţea
ce însoţeşte orice indignare („indignatio
facit versum”, nu?) este „la
qualité mâitresse” a întregului ei
univers liric.
Acum câţiva ani, în 2013, când
se împlineau deja zece ani de la
prematurul ei sfârşit, am publicat un
text în excelenta revistă”Poesis” a
lui George Vulturescu, unde încercam
să discern ceea ce-i era propriu
personalităţii lui Madi, aşa cum am
cunoscut-o eu. Şi spuneam acolo
că un dat fundamental al ei era
generozitatea. În toate: în existenţa
de zi cu zi, în prietenie, în iubire,
în boemă ş.a.m.d. Cred că sunt puţini
scriitori de valoare, mai ales din
generaţia noastră, fie ei din Bucureşti,
Cluj, Iaşi, Timişoara, care să nu fi
trecut pragul apartamentului ei din
Balta Albă şi să nu se fi bucurat de
impecabila sa ospitalitate. Dintr-o
anumită perspectivă, ea a fost o muză
a optzeciştilor, dar şi, prin opera ei,
o creatoare a ideii de optzecism, cu
rigoarea critică de rigoare, deprinsă
la Cenaclul de Luni. Iar viaţa ei a fost
o continuă ardere, o vâlvătaie
consumându-se pe sine şi poate nu
ar fi exagerat s-o comparăm din acest
punct de vedere- evident, mutatismutandis!-
cu o altă M.M., care s-a
stins şi ea prea repede, Marilyn Monroe.
Că Madi era conştientă, dramatic,
de aceste lucruri o mărturisesc multe,
foarte multe din splendidele ei poeme.
Deschideţi la întâmplare oricare din
volumele publicate, de la cel de debut
colectiv, Cinci, apărut în siajul Aerului
cu diamante tot la Editura Litera, şi
până la antologia Zestrea de aur de
la Muzeul Naţional al Literaturii
Române. Iată, de pildă, poemul Jocul
din placheta de debut Războiul de
o sută de ani: „Nu vă speriaţi atât de
devreme de copilul trist/ care sunt./
Am invadat cu bunăştiinţă sufletele
voastre umbroase./ Cu bună ştiinţă
m-am inventat din resturile voastre./
Din cele două singurătăţi (iubire
moarte iubire moarte)/ mi-am făcut
o armură/ de care furtuna se izbeşte
(roşie roşie)”. Arealul poetic al Marianei
Marin este unul în extincţie, dominat
de o teribilă forţă a răului şi cred
că nu întâmplător poeta a acceptat
sugestia prudentă a lui Florin Mugur,
redactor de carte la Aripa secretă,
de a se folosi, ca de un alter-ego,
de figura tragică a Annei Frank,
adolescenta evreică din Amsterdam
deportată şi ucisă de nazişti, sugestie
făcută, evident, pentru a-i salva şi
publica lui Madi volumul. Însă dincolo
de acest bătător la ochi subterfugiu
de fentare a cenzurii de la sfârşitul
anilor ‘80, poemele de aici au în egală
măsură – măsura marii poezii! – şi o
semnificaţie concret-românească
şi una major-universală: „Realitatea
n-a pătruns şi azi pe sub uşă./Ce
linişte pe sub unghii!/ Ce dezmăţ
în idei!/ Ceasul pe dinăuntru mă
mănâncă”. („Viaţă de familie”).
Sau ca în acest tulburător poem,
intitulat chiar „M.M.”: „Liniile din
palma mea stângă/ Seamănă izbitor
cu cele din palma mea dreaptă./ Nu
ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi
asta. // E ca şi cum aş fi venit pe lume
în rugăciune”.
Aş vrea să mai adaug ceva
(autoplagiindu-mă din acelaşi text
din „Poesis”, că tot se poartă plagiatul...):
dincolo de lumea în perpetuă nelinişte
şi suferinţă din poezia sa, Madi era
şi o fiinţă care adora să stea cu prietenii,
căreia îi plăcea să râdă cu râsul ei
gâlgâitor, să se bucure de o poantă
bună, ba, mai mult, avea ea însăşi
umor. Dovadă în acest sens stă o
întâmplare la care, involuntar, am
fost martor: unul din partenerii cu
care a stat o vreme în Balta Albă a
venit într-o duminică de pe unde
hălăduia el şi, ofuscat că n-a găsit pe
masă ciorba favorită, i-a făcut lui
Madi scandal. Spăşită, poeta şi-a luat
o sacoşă, s-a dus la piaţă să cumpere
fasole, ciolan afumat, morcovi, ceapă,
ţelină, păstârnac, mă rog, toate
legumele şi ingredientele necesare
pentru o capodoperă de ciorbă. Le-a
luat, dar s-a întors acasă după zece
zile, timp în care preopinentul, chiaun
de foame, s-a cărat. Rămâne în sarcina
istoriei literare să afle cine a savurat
ciorba lui Madi...
Nu ştiu, repet, cum ar fi arătat
Mariana Marin la 60 de ani. Ceea
ce însă ştiu sigur e că în ceea ce-mi
place să numesc „Cenaclul din Cer”,
Madi stă şi acum la un pahar de vorbă
cu alţi optzecişti duşi şi ei atât de iute
dintre noi, cu Mircea Nedelciu, cu
Gheorghe Crăciun, cu Ion Stratan,
cu Alexandru Muşina, cu Traian
T.Coşovei şi, desigur, cu cel pe
care-l diviniza ca poet - Virgil Mazilescu.
Ioan Groşan
Poezii de Mariana Marin
Elegie XII
Între sânii mei a înnoptat moartea.
Dar între mine şi tine (se spune)
va exista întotdeauna o Europă sau
o Mare Roşie.
Limba în care gândesc eu cuvântul
moarte
nu este şi limba în care gândesti tu
cuvântul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va despărţi şi mai mult mâine.
Iata de ce, cu toată întunecimea
trecutului nostru
pe care îl desfăşurăm acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
îţi cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii şi părul tău roşu
vor înţelege desigur şi vor iubi
limba sânilor mei
între care va înnopta şi atunci
moartea.
Elegie - O, vinovăţia şi spaima
O, vinovăţia şi spaima
în faţa adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înşurubate în singurul trup,
pe care îl pot da morţii,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o fiinţă morală.
Cine, trăind, ar putea rămâne
curat şi integru?
Dar uneori, în nopţile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluţiei
acestei specii,
gândesc şi văd cu ochiul din frunte,
însingurat şi zdrobit.
Se aud atunci cântări şi blesteme
într-o limbă în care altădată visam...