Oricât m-aş strădui, nu reuşesc să mi-o imaginez pe Mariana Marin la 60 de ani, în sensul în care îndeobşte îl asociem acestei vârste, adică una a unei maturităţi mai domolite, mai echilibrate, când îţi evaluezi cu o anume seninătate trecutul, prezentul şi proiectele de viitor. Madi (cum îi spuneau cei apropiaţi) nu a fost niciodată o fiinţă „aşezată”, cuminte, „la locul ei”. A fost mereu o rebelă, o revoltată, şi în poezie şi în existenţa socială. Revolta, dublată de tristeţea ce însoţeşte orice indignare („indignatio facit versum”, nu?) este „la qualité mâitresse” a întregului ei univers liric.

Acum câţiva ani, în 2013, când se împlineau deja zece ani de la prematurul ei sfârşit, am publicat un text în excelenta revistă”Poesis” a lui George Vulturescu, unde încercam să discern ceea ce-i era propriu personalităţii lui Madi, aşa cum am cunoscut-o eu. Şi spuneam acolo că un dat fundamental al ei era generozitatea. În toate: în existenţa de zi cu zi, în prietenie, în iubire, în boemă ş.a.m.d. Cred că sunt puţini scriitori de valoare, mai ales din generaţia noastră, fie ei din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, care să nu fi trecut pragul apartamentului ei din Balta Albă şi să nu se fi bucurat de impecabila sa ospitalitate. Dintr-o anumită perspectivă, ea a fost o muză a optzeciştilor, dar şi, prin opera ei, o creatoare a ideii de optzecism, cu rigoarea critică de rigoare, deprinsă la Cenaclul de Luni. Iar viaţa ei a fost o continuă ardere, o vâlvătaie consumându-se pe sine şi poate nu ar fi exagerat s-o comparăm din acest punct de vedere- evident, mutatismutandis!- cu o altă M.M., care s-a stins şi ea prea repede, Marilyn Monroe.

Că Madi era conştientă, dramatic, de aceste lucruri o mărturisesc multe, foarte multe din splendidele ei poeme. Deschideţi la întâmplare oricare din volumele publicate, de la cel de debut colectiv, Cinci, apărut în siajul Aerului cu diamante tot la Editura Litera, şi până la antologia Zestrea de aur de la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Iată, de pildă, poemul Jocul din placheta de debut Războiul de o sută de ani: „Nu vă speriaţi atât de devreme de copilul trist/ care sunt./ Am invadat cu bunăştiinţă sufletele voastre umbroase./ Cu bună ştiinţă m-am inventat din resturile voastre./ Din cele două singurătăţi (iubire moarte iubire moarte)/ mi-am făcut o armură/ de care furtuna se izbeşte (roşie roşie)”. Arealul poetic al Marianei Marin este unul în extincţie, dominat de o teribilă forţă a răului şi cred că nu întâmplător poeta a acceptat sugestia prudentă a lui Florin Mugur, redactor de carte la Aripa secretă, de a se folosi, ca de un alter-ego, de figura tragică a Annei Frank, adolescenta evreică din Amsterdam deportată şi ucisă de nazişti, sugestie făcută, evident, pentru a-i salva şi publica lui Madi volumul. Însă dincolo de acest bătător la ochi subterfugiu de fentare a cenzurii de la sfârşitul anilor ‘80, poemele de aici au în egală măsură – măsura marii poezii! – şi o semnificaţie concret-românească şi una major-universală: „Realitatea n-a pătruns şi azi pe sub uşă./Ce linişte pe sub unghii!/ Ce dezmăţ în idei!/ Ceasul pe dinăuntru mă mănâncă”. („Viaţă de familie”). Sau ca în acest tulburător poem, intitulat chiar „M.M.”: „Liniile din palma mea stângă/ Seamănă izbitor cu cele din palma mea dreaptă./ Nu ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi asta. // E ca şi cum aş fi venit pe lume în rugăciune”.

Aş vrea să mai adaug ceva (autoplagiindu-mă din acelaşi text din „Poesis”, că tot se poartă plagiatul...): dincolo de lumea în perpetuă nelinişte şi suferinţă din poezia sa, Madi era şi o fiinţă care adora să stea cu prietenii, căreia îi plăcea să râdă cu râsul ei gâlgâitor, să se bucure de o poantă bună, ba, mai mult, avea ea însăşi umor. Dovadă în acest sens stă o întâmplare la care, involuntar, am fost martor: unul din partenerii cu care a stat o vreme în Balta Albă a venit într-o duminică de pe unde hălăduia el şi, ofuscat că n-a găsit pe masă ciorba favorită, i-a făcut lui Madi scandal. Spăşită, poeta şi-a luat o sacoşă, s-a dus la piaţă să cumpere fasole, ciolan afumat, morcovi, ceapă, ţelină, păstârnac, mă rog, toate legumele şi ingredientele necesare pentru o capodoperă de ciorbă. Le-a luat, dar s-a întors acasă după zece zile, timp în care preopinentul, chiaun de foame, s-a cărat. Rămâne în sarcina istoriei literare să afle cine a savurat ciorba lui Madi...

Nu ştiu, repet, cum ar fi arătat Mariana Marin la 60 de ani. Ceea ce însă ştiu sigur e că în ceea ce-mi place să numesc „Cenaclul din Cer”, Madi stă şi acum la un pahar de vorbă cu alţi optzecişti duşi şi ei atât de iute dintre noi, cu Mircea Nedelciu, cu Gheorghe Crăciun, cu Ion Stratan, cu Alexandru Muşina, cu Traian T.Coşovei şi, desigur, cu cel pe care-l diviniza ca poet - Virgil Mazilescu.

Ioan Groşan

Poezii de Mariana Marin

Elegie XII

Între sânii mei a înnoptat moartea.

Dar între mine şi tine (se spune)
va exista întotdeauna o Europă sau o Mare Roşie.
Limba în care gândesc eu cuvântul moarte
nu este şi limba în care gândesti tu cuvântul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va despărţi şi mai mult mâine.
Iata de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru
pe care îl desfăşurăm acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
îţi cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii şi părul tău roşu
vor înţelege desigur şi vor iubi
limba sânilor mei

între care va înnopta şi atunci moartea.

Elegie - O, vinovăţia şi spaima

O, vinovăţia şi spaima
în faţa adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înşurubate în singurul trup,
pe care îl pot da morţii,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o fiinţă morală.
Cine, trăind, ar putea rămâne
curat şi integru?
Dar uneori, în nopţile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii,
gândesc şi văd cu ochiul din frunte,
însingurat şi zdrobit.

Se aud atunci cântări şi blesteme
într-o limbă în care altădată visam...