Katharina Hagena, Gustul sâmburilor de măr,
traducere din limba germană şi note de Laura Karsch,
Bucureşti, Editura Trei, 2012, 248 p.

După ce a absolvit studii de literatură engleză şi germană, după publicarea unei lucrări despre Ulise de James Joyce, după o carieră universitară la Hamburg, Katharina Hagena se hotărăşte să scrie literatură şi, în 2008, la vârsta de 41 de ani, debutează cu o carte pentru copii şi cu un roman, Gustul seminţelor de măr, apărut recent în traducere românească la Editura Trei (colecţia Fiction Connection), sub semnătura Laurei Karsch.
Cartea se vrea a fi un soi de bildungsroman cu accente de realism magic. Pe scurt, povestea este cam aşa: o bătrână moare într-o localitate din nordul Germaniei. Nefericitul eveniment prilejuieşte reunirea celor trei fiice ale sale şi a unei nepoate, Iris, din perspectiva căreia este istorisită povestea. Mai mult, acesteia din urmă îi revine casa bătrânei.
Ca (aproape) întotdeauna când într- o naraţiune de acest fel sunt aruncate personaje din generaţii diferite, nu întârzie să apară dezvăluirile, secretele, biografiile ascunse. Măştile cad una după alta, şi cele trei fiice ale defunctei se dovedeşte că au avut parte de vieţi extrem de diferite faţă de cele „oficiale”, validate de ochiul şi gura lumii. Tânăra Iris descoperă pas cu pas poveşti şi amintiri care se leagă ca întrun puzzle, alcătuind tabloul complex al unei familii în care frustrările, nefericirile în dragoste, neajunsurile materiale sau obsesiile de tot felul au fost extrem de numeroase.
Faptul că autoarea germană alege o astfel de structură pentru romanul său de debut nu este în măsură nici să supere, nici să entuziasmeze. Din păcate însă, neinspirat este felul în care retrăirea trecutului alternativ al personajelor este pusă în scenă. Protagonista se plimbă prin casa veche, descoperă obiecte care au aparţinut bunii sau mătuşilor ei şi brusc, din senin, se ivesc episoade de mult apuse. Hmmm, miroase a memorie involuntară, a madelenă, a căutare de timp pierdut. Cel de-al doilea procedeu de inserare în rama narativă principală a unor episoade mai vechi este şi mai puţin sofisticat. Iris se întâlneşte cu personaje secundare, de regulă mult mai în vârstă ca ea, care încep să depene amintiri fără a fi întrebate. Singura complexitate care izvorăşte de aici este veridicitatea punctelor de vedere – în ce măsură un narator ivit de nicăieri povesteşte istorii mai credibile decât cele „oficiale”? Mai ales atunci când martorii sunt puţini şi chiar povestitorul recunoaşte acest lucru, incertitudinea care planează asupra poveştii reale este şi mai mare. Iată de exemplu cum îşi începe dezvăluirile Carsten Lexow, un bătrân care pretinde că este tatăl uneia dintre mătuşi, Inga: „Vreau să-ţi spun ceva ce nu ştie multă lume, mai bine zis, nu mai ştiu decât două persoane, pe a treia am înmormântat- o ieri, dar oare mai ştia?” (p. 54) Iris se vede astfel nevoită să decidă chiar ea în adevărul căror spuse vrea să creadă şi în ce fel ar trebui să pună cap la cap istoria familiei sale.
Katharina Hagen reuşeşte însă ceva surprinzător: inserarea unor elemente discrete de realism magic, care dau o anumită candoare poveştii şi o salvează de căderea în derizoriu. Personaje precum o mătuşă „electrică” la propriu, care-şi temperează magnetismul fugind de bărbaţi şi purtând podoabe din chihlimbar (pentru că „elekron era cuvântul grecesc pentru chihlimbar şi acesta absoarbe foarte bine descărcările electrice”) sau un profesor care adoarme în timpul unei ore de curs, şi rămâne aşa, nemişcat la catedră, până a doua zi când îl trezesc copiii sunt exemple de realism magic atent dozat. Katharina Hagena a filtrat foarte bine prin propria subiectivitate procedeele specifice mai degrabă literaturii sud-americane şi a reuşit să le adapteze unui stil german detaşat şi aseptic. Implant reuşit.
Gustul sâmburilor de măr este aşadar o carte construită simplu, cu mijloace tehnice previzibile, dar care surprinde prin inserarea ingenioasă de amănunte la limita dintre fabulos şi veridic. Dincolo de structură, frazele sunt scrise întrun stil dulceag. Descrieri lungi din care răzbate multă nostalgie se împletesc cu observaţii fine de cadre, personaje, situaţii. Katharina Hagena este fără doar şi poate un descriptor înzestrat: „M-am spălat la chiuvetă din cap până- n picioare, mi-am prins părul şi am îmbrăcat rochia de tul albastră ca noaptea, care îi aparţinuse cândva Ingăi. Poalele rochiei erau formate din nenumă raţi faguri de nimic, delimitaţi cu aţă albastră. Şi cu cât se suprapuneau mai multe goluri, cu atât mai neclar devenea ceea ce se ascundea dedesubt.” (p. 215)
Primul roman al Katharinei Hagena probabil că nu va intra în niciun top literar, nici nu va face parte din vreun canon şi nici nu va fi genul o carte virală. Dar, prin stilul cald, prin descrieri surprinzătoare, stropi de realism magic şi personaje de care te ataşezi cu uşurinţă, autoarea va cuceri cu siguranţă simpatia unui număr considerabil de cititori.