Marian Ilea, Herina, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2016, 155
pag.
Marian Ilea a fost membru al Cenaclului Universitas de
Mircea Martin. A debutat editorial în 1990, cu volumul de , coordonat
proză Desiştea, la
Editura Cartea Românească.
A continuat să publice proză,
dar şi piese de teatru. Lucrează
în presa scrisă şi în televiziune,
în Maramureşul natal.
Pe pagina de gardă, dar şi pe ultima
pagină, unde se află informaţiile
redacţionale, scrie că Herina a apărut
la Editura Cartea Românească în
2016. În descrierea CIP a Bibliotecii
Naţionale a României, anul publicării
este 2015. Citesc pe internet că în
2015 Marian Ilea a publicat o carte
de 80 de pagini, la Editura Tracus
Arte, numită Cronicile de la Herina,
iar în aprilie 2016 a lansat la Târgul
de Carte „Gaudeamus” de la Cluj
volumul Berăria Luther, scos la Editura
Eikon. Nu am văzut aceste cărţi, dar
bănuiesc, după titlurile lor, că sunt
variante primare, de work in progress,
ale ediţiei de la Cartea Românească.
Ar fi fost însă firesc să fie precizat,
pentru cititor, faptul că e vorba de
o ediţie revizuită şi adăugită.
În prezentarea de pe coperta a IV-a
a cărţii de debut, Desiştea, Mircea
Martin surprindea atât calităţile, cât
şi slăbiciunile prozei lui Marian Ilea:
„Fără să apeleze la fastuoasa hiperbolă
marquesiană, mânat însă de un anume
demonism al lunecărilor neaşteptate
în fabulos ori misterios, Marian
Ilea construieşte cu migală şi dezinvoltură
imaginea unui Macondo transilvan.
(…) savoarea discursului său vine
mai cu seamă dintr-un mod special
de a spune lucrurilor pe nume, când
aspru şi direct, când ocolit şi chiar
echivoc, amestecând cuvintele vechi,
neaoşe, cu împrumuturi făcute firesc
din alte limbi ale fostului Imperiu,
într-un dialect pe care-l recunoaştem,
dar care e numai al său şi în care
vorbirea autorului şi a personajelor
se confundă”. Textul de escortă al
criticului era însă prospectiv şi optimist:
„Cu timpul (şi cu experienţa), Marian
Ilea va reuşi să crească forţa de
generalizare a cazuisticii sale fascinante
şi pitoreşti, va depăşi, altfel spus,
pitorescul într-o semnificaţie morală
mai amplă”.
Prin Herina, prozatorul ne introduce
tot într-un spaţiu mitteleuropean
al fostului Imperiu Austro-Ungar,
aflat între Ujgorod şi Solotvino, în
Carpaţii Păduroşi, situat în Ucraina
de azi. Aici ajunge Grigore, naratorul
care apare în ultimul capitol al
romanului, invitat de către directorul
televiziunii regionale din Ujgorod să
viziteze ţara vecină. Plecând de la
acest loc real de confluenţă şi de
graniţă, cu o compoziţie multi-etnică
a populaţiei (români, ruşi, ucraineni,
polonezi ş.a.), autorul creează topos-ul
imaginar al Herinei, oraşul imperial
al maeştrilor cofetari. Marian Ilea
apelează la trucul deja clasic (şi
salvator, când nu ai o altă cale de a
justifica relatarea unei istorii) al
manuscrisului găsit: Grigore descoperă
în muzeul sării din Solotvino un caiet
ce conţine „Cronicile de la Herina”,
dedicate magnatului de presă englez
Robert Maxwell, născut într-o familie
de evrei, pe vremea administraţiei
cehe a zonei. Le fotocopiază şi i le dă
unui bătrân arhivar maghiar din BaiaMare să i le traducă în româneşte.
Această ramă realistă a povestirilor
fabuloase despre Herina alunecă însă
şi ea în fantastic, la final: Grigore
află, de la primarul urbei, că n-ar
exista nici un paroh Chirilov Andreiuca,
deşi vorbise cu el cu o zi înainte. Peste
câteva luni, cineva îi spune despre
nişte secvenţe din reportajul ucrainean
care, de asemenea, n-ar fi fost, de
fapt, filmate.
„Cronicile de la Herina” reprezintă
o monografie sui generis a oraşului
şi, până la urmă, a întregului ţinut.
Aceasta se constituie fragmentar,
din însemnări diaristice, delaţiuni la
poliţie, epistole, reproduceri de
monologuri şi de dialoguri. De altfel,
dramatizarea naraţiunii este una
dintre trăsăturile fundamentale ale
prozei din Herina, trădând aplecarea
spre teatru a autorului. O altă
caracteristică ţine de stil. Marian Ilea
preferă discursul aticist, simplu şi
lapidar. În general, propoziţiile şi
frazele sunt scurte, adesea eliptice
de predicat, ducând la un soi de
mecanicitate a vorbirii personajelor.
Dar nu plonjăm, totuşi, într-o piesă
dramatică de tip absurd, ci într-un
univers realist-magic, cu o umanitate
pestriţă şi pitorească. În latura sa
primitivă, anistorică, acesta poate
aminti de povestirile cu draci şi
vrăjitoare din Serile în cătunul de
lângă Dikanka ale lui Gogol sau de
Povestirile mameibătrîne ale
contemporanului Radu Ţuculescu.
Datorită unor personaje feminine ca
Osima Michl, cea care văzuse „făptura
cu tichie roşie pe cap” (printr-un joc
onomastic, diavolul e poreclit Michliduţă,
trimiţând şi la românescul Michiduţă),
doamna Mattira Friedwagner de la
Kochschule din Tatariv sau ciclopica
Herbila din munţi, citim un adevărat
compendiu despre farmece, superstiţii,
practici taumaturgice şi divinatorii.
Mai aflăm despre ciobanii descântători,
despre pricolici, despre vârcolaci,
despre omuleţii pădurii (probabil,
gnomi) ori despre câinele negru.
Rând pe rând, intră în „cronicile”
de la Herina, fugitiv, toţi localnicii
legendari ai oraşului: Peter Michl,
proprietarul caleştii cu patru cai, care
asigura transportul, delatorul Adalbert
Uzdullski, preotul Lală Marcu, cel
care cunoaşte tainele şi trecutul,
fostul său coleg de seminar, meşteşugarul
şi negustorul de perii Mihai Reviczky,
familia farmaciştilor Talian, văduvul
Josef Kraft, cel care deţine o moară
şi o fabrică de amidon şi o va lua apoi
de nevastă pe văduva Rebecca Michl,
Johann Stauber, cel care a înfiinţat
fanfara, toboşarul Istrate Floce,
violonistul Edvard Berhomet, care
se va căsători cu Osima, Luther
Schuller, şeful de gară ajuns la ospiciu,
Clothilde Schuller, fosta prostituată
care se ocupă de „Berăria Luther”,
agent al Cancelariei Imperiale, sub
protecţia comisarului de poliţie Stephan
Vitebsk, cofetăresele Dimka şi Donika,
cei patru maeştri cofetari, renumiţi
în tot imperiul (Leopold Biner, Emil
Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard),
celălalt paroh, Boschetty Andor,
Margit Isaac, care ţine hotelul
„Kiss Pipa” din Iaremcea împreună
cu Wodobskin, contesa Isabela
Monthomas, care face un lazaret,
comandantul garnizoanei, Eugen
Csaky etc.
Herina este un roman pluriperspectivat, în care viziunile diferite
ale personajelor asupra unor evenimente
(de pildă, invazia galilor) pot sugera
relativismul istoriografiei, în acord cu
teoriile postmodernismului. Povestea
Herinei este, totodată, una a contrastelor
violente: cronica miracolelor şi
consemnarea eresurilor unei lumi
arhaice se împletesc cu istoria construirii
meticuloase a unui oraş prosper, prin
raţiuni şi dispoziţii politic-administrative
ale Curţii Imperiale, mitologia folclorică
şi asprimea vieţii oamenilor din munţi
coexistă cu rafinamentul artistic,
muzical sau gastronomic. Herina este
„oraşul gurmeţilor”, patronat de Sfântul
Honoriu, iar menţionarea unor reţete
secrete de cofeturi cu ciocolată, vanilie,
marţipan, caramel, aluaturi, fructe
confiate, scorţişoară, mac, migdale şi
altele de acest fel, trimise la Viena,
Budapesta, Dresda sau Cracovia, aduc
în memorie fastul aristocraţiei imperiale.
Cofetarii sunt inventivi, lucrează în
echipă, îmbunătăţind permanent
râvnitele delicatese. Iată cum se
desfăşoară şedinţele lor: „BERCU
BERNARD: Avem din Budapesta cereri
la desertul răcoritor şi revigorant din
ouă, zahăr şi făină cu lichiorul ăl rubiniu,
cu straturile alea de cremă de lămâie.
E reţeta ta, Alfons.// SZILARD ALFONS:
Şi cu ornamentele de migdale, Bernard.
Ai uitat de completarea ta. A ajutat
mult reţeta. (…)// LEOPOLD BINER:
Crema «Zabaione» se cere la Debrecen.
Fărăbain-marie, cum fac toţi nepricepuţii
Europei. Doar din gălbenuşuri la rece
cu vinul acela demi-dulce.// BERCU
BERNARD: Crema asta înveseleşte şi
ridică.// EMIL LACSI: Ce ridică, Bernard?//
BERCU BERNARD: Ce trebuie să ridice
la orice bărbat respectabil, Emil//
LEOPOLD BINER: Facem cincisprezece
straturi la tortul acela. Aluaturi subţiri
cu creme de ciocolată, caramel, nucă,
alune, fructe confiate. Îl îmbunătăţim
din nou. Domnilor, au apărut pe piaţă
cofetari plini de invidie care încearcă
să ne copieze”.
Cum bine remarca Mircea Martin
la debutul lui Marian Ilea, nici în
Herina nu se întrevede o semnificaţie
morală de amplitudine. Poate în
vorbele lui Chirilov Andreiuca (o
fantasmă a lui Grigore?) să se distingă
ceva în acest sens: melancolia unei
lumi aşezate, de meşteri şi de negustori
organizaţi în bresle („cei harnici
din Herina”), cu bunele şi cu relele
ei, dar mergând pe direcţia luminoasă,
sub orânduirea civilizatoare a Imperiului
Austro-Ungar, o lume apusă contrapusă
prezentului haotic, de după cârmuirea
comunist-sovietică (anul 2011).
Sintagma „oraş poliţienesc”, ivită
după lupta cu galii, aruncă, totuşi, o
umbră şi asupra meliorismului profesat
de împărăţie. În treacăt fie spus,
prozatorul declara undeva că metafora
şi parabola sunt apanajul unor „scriitori
semimorţi”. Romanul său este însă
prea schematic pentru a fi suficient
de puternic într-un plan realist.
În Herina, aluatul epic nu dospeşte
prea mult, blatul rămâne subţirel,
straturile de semnificaţie, puţine, dar
pitorescul uman şi magicul unor
întâmplări, interesante din punct
de vedere antropologic, aromează
atrăgător povestea acestui spaţiu
mitteleuropean. De reţetele cofetarilor
nici nu mai zic: pofticioşii vor saliva
ca pruncii.
