În Instructajul santinelei de
sine (Editura Junimea, 2015),
Leo Butnaru fixează, în fond, ceea
ce formula sa lirică va fi exprimat
în cele peste douăzeci de volume
publicate în patruzeci de ani, de
la Aripi de lumină (1976), Sîmbătă
spre duminică (1983) şi Formula
de politeţe (1985) pînă la Poeme din
secolele XX-XXI (2011), În ambuteiaj
& Partiţiuni Nabokov (2012), Cu
genunchii pe zaruri (2014), adunînd
în poezie, trans-formînd în poezie
tot ce vor fi fost eseuri, notaţii filosofice,
sentimente, vise, coşmaruri, stări,
spaime şi lumini, drumuri în Siberia,
China, Mongolia, speranţe şi disperări,
nostalgia Sudului şi gînduri înspre
vizuina ursului carpatin, zborul moliei
în „cămăruţe ticsite cu de toate” şi
galopul frenetic al nomadului prin
stepă, Baudelaire şi Mandelstam,
Tolstoi, Esenin, Dostoievski, Sfîntul
Augustin, Turgheniev, Gogol, Mihai
Ursachi, Beckett, Ionesco, Caragiale,
Biblia şi mirabilul Velimir Hlebnikov:
tot felul de lucruri, semne şi o întreagă
literatură citită/ citată/ tradusă/ înşelată/
iubită de Leo Butnaru în biblioteca
sa borgesiană. Peste tot sînt o
rîvnă metafizică şi o „joacă”, în felul
aceleia din lirica lui Marin Sorescu
sau, mai înainte, Tudor Arghezi;
uneori, are şi o „poantă”: din joacă
şi din poanta ei, însă, se iveşte deodată
semnul tragicului: „Pauză de plimbare.
În parc/ un om de zăpadă. Ceva timp/
stăm faţă în faţă/ tăcînd. Cum s-ar
spune/ am găsit limbă comună./
Aşadar/ stau faţă în faţă/ cu omul de
zăpadă/ atît de alb/ încît îmi pare
că stăm/ faşă în faşă” (Faţă în faţă).
Poezia lui Leo Butnaru este una a
asociaţiilor surprinzătoare, unind/despărţind
regnurile, lucrurile, timpul de vreme,
trecutul de prezent, eul de sinele
mai profund: de ce ar fi importantă
o nucă pe masa de Paşti, de exemplu?
Iată: „E neobişnuit să vezi craniul nucii
pe masa de Paşti?.../ Nuca miejii căreia
se zice că ar semăna creierului uman?.../
Eu unul găsesc absolut firească prezenţa
nucii pe masa de Paşti/ cred că e necesar
ca nuca să fie sfinţită odată cu pasca
ouăle roşii/ şoldişorul de miel/ pentru
că nuca e una din infinitele metamorfoze
ale Graalului/ tocmai ea seamănă cel
mai convingător potirului sfînt/ acesta
fiind dovada că lumea deschisă a sînge/
se grăbeşte să se închidă./ Iată de ce
şi nuca mereu seamănă a toate/ dar
mai ales Graalului seamănă/ sfînt potir
căutat de creştinul care/ nu doreşte
să bea din el/ ci/ să-şi adauge propriul
sînge/ sîngelui de la Răstignire” (Nucă
pe masa de Paşti). Leo Butnaru spune
că scrie o poezie predestinat asociativă;
nuca şi cupa Graalului, hiena şi poezia
din poemul Noaptea bufniţelor, a
hienelor sau, mai ales, această asociere
între în-cîntare şi text din Bolero,
marcînd orfismul profund al unei poezii
care, în aparenţă, adoptă „proza”
(post)textualistă: „Bolind în bolero a
final rebel/ Ravel revelează undă după
undă/ cerc după cerc/ inel după inel/
şi astfel această răsfirare/ această
navetă de undă/ de cerc/ de inel/ de
înverşunare/ de o mie de ori – spre
ţărm/ şi îndărăt în mare/ spre ţărm/ şi
îndărăt în mare.../ Probabil/ perpetuum
mobile ar fi imposibil/ în dus-întorsul
său de undă/ de cerc/ de inel/ dacă
în structura lui nu ar intra/ şi bol-/
eroul lui Ravel/ Ravel” (Bolero ) .
Într-o altă ordine, poezia lui Leo
Butnaru e şi o „cronică” a evoluţiei
limbajului poetic şi a felului cum se
petrece reconversia realului în discursul
liric: în poezia lui Leo Butnaru sînt,
mereu, cel puţin doi poeţi, unul al
metaforei care se năruie în proză,
altul, care se ridică din praf, asemeni
lui Saul din Tars, pentru a mărturisi,
din nou şi din nou, credinţa în ceea
ce va fi fiind poezia din stinghia
clopotniţei: „Ce privire ageră aveai!
Îmi spuneai: «Iată colo pe stinghia
clopotniţei/ buha devoră un şoricel
sau poate un liliac...» (Pe atunci/ atare
observaţii nu mi se păreau acceptabile
pentru a fi puse în versuri – / descătuşarea
avea să vină ceva mai spre sfîrşitul
secolului trecut)./ Semiluna de mai
ni se părea fantastică pleoapă de leu/
dizolvat în varniţa Căii Lactee – chiar
aşa putea să ni se arate/ la vîrsta cînd
nu rîvneam să aflăm întocmai răspunsuri/
măcar să-l alegem pe cel mai puţin
dubios.../ Mai ţin minte/ îţi citisem
un vers de Marcel Blalu: «Vom fi totuşi
morţi/ şi o să ştim de toate» ca într-o
poveste cu o capră metafizică./ Astăzi
mi se întîmplă să te întîlnesc pe la
vreun salon de carte (cît de/ prozaic
deveni romanticul de cîndva...). Mîna
ta/ e ca un acumulator ce s-a descărcat
de mister... (şi totuşi/ surprind bătăile
pulsului ce-ţi cutremură infinitezimal
salba de matostat)/ gura mea ne-plină
precum cîndva de metaforele voluptăţii
desfătării.../ (mă asemănai unui dascăl
de pasiune orientală...). În preajmă
e/ zeiţa bruştei schimbări de temă –
patroană impostoare./ Întîlnirea noastră
– o tresărire şi o împietrire instantanee/
după care revenim la blestemata stare
cotidiană a sufletului ce parcă/ nu
mai vrea să domnească şi pare să
abdice. Probabil/ suntem mari actori
în ştiinţa de a ne ascunde buimăceala.
Noi/ cei care deja nu mai suntem
aşteptaţi nici măcar de propriile
amintiri/ tot mai infidele...” (Acoladă).
Cine e marele actor care îşi ascunde
buimăceala? Dar cel care nu mai e
aşteptat nici măcar de propriile amintiri
infidele? Unde e „romanticul” de
cîndva şi unde a plecat „prozaicul”
de astăzi? Poate că e chiar Leo Butnaru
aflat mereu în „schimbul doi” al
cunoaşterii de sine, adică, acela, care
nu îşi (mai) asumă visul drept teritoriu
al poeziei (ca în atîtea alte paradigme
lirice anterioare), ci veghea, luciditatea
cristalină a vederii secunde: poetul
de atunci şi cel de acum, copilul cu
pesmetul în colţul buzelor şi „ideea
speriată” de mai tîrziu, ciulinii şi
pelinul: „Copil/ desfac trosnitor între
dinţi/ un pesmet:/ la colţul buzelor/
şi pe bărbie – ciulinii fă/ rî-/miturilor
(miturilor!) – de asta/ amintindu-mi
şi tu/ steblă de pelin/ tremurînd în
vîntul pre-iernii/ în preeria brumelor
–/ tu/ ca o idee speriată...” (Ciulinii,
pelinul).
Altfel, ca în atîtea cărţi anterioare,
poetul din Instructajul santinelei de
sine e, cum spune Jean Cocteau, la
dispoziţia nopţii sale („Noaptea ne
interzice chipurile./ Noaptea e un fel
de cenzură./ Noaptea ne interzice
chipurile./ La un moment dat, definitiv./
Ar trebui să avem memorie bună/
pentru ca să ne iubim chiar şi atunci/
cînd nu ne vedem” – Dragoste şi
memorie) şi scrie, asemeni lui Rilke
(„Parisul e plin de tăcere”, exclama
autorul Elegiilor din Duino ), cu tăcerea
lui, căutînd, cum spune în Elegie vişinie,
dialectul tăcerii (ne)articulate. Însoţind
zborul negrelor acvile ale subconştientului,
poetul caută un (auto)portret al umbrei
„ce sunt”, jucîndu-se cu umbra sa,
schimbînd, astfel, nu doar paradigmele
lirice, ci şi modul lor de întrebuinţare,
la vîrste diferite, de doi poeţi aflaţi întro
relaţie de geneză reciprocă: ce mai
înseamnă „versul poetului L.(eo)
B.(utnaru)”, altădată, altcum, azi, cînd
s-a schimbat chiar sistemul de umbre
din urbe: „În umbrele imense ale
blocurilor, nevăzîndu-şi propria lui
umbră,/ vreun domn la vîrstă venerabilă
are impresia că ea, umbra,/ îi gîfîie
obosită în ceafă/ sau că el îi gîfîie umbrei
în cerbice/ şi că nu mai are mult/
pînă va fi să pice,/ iar odată ce a ajuns
deja la ceva înţelepciune,/ revenind
acasă,/ îi spune cu tristeţe soţiei,
venerabilei doamne a inimii sale (în
juneţe,/ îndrăgostit-lulea,/ îi repeta
uneori versul poetului L.B.: Sub lumina
văzului tău/ trupul meu lasă umbră...);
deci, îi spune cu tristeţe soţiei/ că, iată,
azi, i-a fost dat să priceapă că,/ în desişul
umbrei,/ omului îi vine mai greu/
sau chiar imposibil/ să-şi vadă umbra
conştiinţei,/ consoarta sa, inginer la
pensie, căzînd de acord,/ la rîndul ei
dîndu-se cu părerea că/ modificarea
sistemului de umbre în urbe/ este
posibil să ducă şi la modificarea facturilor
pentru încălzire,/ pentru că, în zilele
însorite de iarnă,/ soarele deja nu va
mai bate în cutare sau cutare geam al
lor,/ nu va mai dezmorţi cît de cît
betonul peretelui dinspre răsărit/ sau
dinspre amiază.../ Asta e: modificarea
sistemului de umbre/ alarmează...”
(Sistemul de umbre).
Atît şi astfel este Leo Butnaru din
cele peste douăzeci de volume de
poezie, începînd ca „învăţăcel la
cursul primar al şcolii personale de
literatură”, absolvent, acolo, magna
cum laudae, după ce va fi deprins
vieţuirea „în (tre)natura textului şi
textul naturii”, meşteşugul stăpînirii
cuvintelor înaripate „ce mor cu picioarele
pe pămînt”, convingerea că „dincolo
sau dincoace de mit, poezia, oricît de
abstractă ar fi/ pînă la urmă reveni-va
la realitate” şi, mai ales, după ce i
s-a eliberat adeverinţă că „într-adevăr,
poetul e un animal născut în mare/
ce trăieşte pe uscat şi rîvneşte să
zboare”. Astfel se închide cercul rîvnei
metafizice din care creşte poezia unuia
dintre cei mai importanţi poeţi români
de azi.
