Deși Andrei Cornea este autorul unor scrieri deosebit de diverse, există o mare continuitate între preocupările sale filosofice, jurnalistice și literare. Ca publicist, s-a declarat întotdeauna „apărător al laicității” statului, ca om de școală s-a pronunțat deseori împotriva absolutismului cultural de orice fel, iar în materie de gust estetic, ca și de filosofie politică, s-a impus ca un mare admirator al culturii clasice grecești și elenistice, consecință de altfel firească a studiilor sale. Astfel, deși câteva eseuri și cercetări academice, ca și romanul său de debut, Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia (2015), surprind sau dezbat și importante precepte teologice iudeocreș tine, marele binom al contradicțiilor semnalate de Andrei Cornea nu rezidă, de regulă, între iudaism și creștinism, ci mai degrabă, la scara mai amplă a filosofiei culturii, între lumea antică politeistă și cea iudeo-creștină monoteistă sau, nu mai puțin, în opoziția dintre culturile orientale ale scripturalității de repertoriere și, respectiv, paradigma logicii discursive de tip organic a logosului elenic (Scriere și oralitate în cultura antică, 1988). Pe aceasta din urmă s-au întemeiat în istorie, în sens filosofic, cultural și politic, înseși principiile de raționalitate și obiectivitate ale lumii europene, având drept corolare democrația, liberalismul politic și filosofiile omului.
Noul roman al lui Andrei Cornea, intitulat după o metaforă homerică Lanțul de aur, tratează moartea Școlii de filosofie platonică din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, pe fundalul (nu lipsit de violențe) al dispariției lumii antice înseși sub presiunea paradigmei spirituale și culturale emergente a creștinismului. Ca formulă de expresie, autorul s-a declarat în repetate rânduri în ultimii ani tot mai interesat de câștigarea marelui public, cu mijloace capabile să promoveze idei filosofice altminteri dificile sau plicticoase, însă – din punctul său de vedere – apte să îi susțină proiectul nemărturisit, dar absolut lăudabil și admirabil asumat de aproape două decenii, de educare a societății civile.
Absorbind cu ușurință în pânza deasă a întâmplărilor țesute interesul său filosofico-politic pentru utopii, Andrei Cornea adaugă vervă și umor unor episoade absolut dramatice din antichitatea târzie, fabulând inteligent pe marginea unor experimente cu filosoafe naive, turniruri de idei de tipul medievalelor disputationes, și conturând, totodată, convingătoare portrete de oameni ai tranziției între lumi, cum este, de exemplu, prefectul Zenodotos, fost păgân convertit, corupt politic, sufocat de vicii, dar sensibil încă la finețurile tradiției clasice și la corectitudinea pronunției în dialect atic. Unui astfel de personaj totalmente fictiv îi plasează romancierul răspunderea „decapitării” artei antice de către primii creștini, episod neconfirmat istoric, și misiunea acoperirii pline de pudoare a nudurilor antice.
Pe de altă parte, în pasionanta dezbatere filosofică cu Simplikia, Alypios, discipolul apologetului creștin Ioan Filopon, aduce argumente împotriva credinței păgâne privind eternitatea lumii, afirmând în spirit creștin creația ex nihilo. Așa dogmatic să fi fost însă maestrul lui Alypios, trăitor în secolul VI în Alexandria și consemnat într-adevăr de istorie ca rival al neoplatonicului Simplicius din Cilicia? Despre adevăratul Ioan Filopon se poate constata, după sumare verificări, că l-a comentat pe Aristotel de pe poziții creștine, fiind condamnat totuși ulterior de Biserică drept eretic pentru viziunile mecaniciste asupra nașterii lumii, deosebit de îndrăznețe pentru acel veac. În plus, istoria filosofiei îi atestă pe ambii (atât pe Simplicius, cât și pe Ioan Filopon) ca discipoli ai aceluiași Ammonius din Alexandria, prezent el însuși în istoriile literaturii creștine timpurii, deși Simplicius, eroul lui Andrei Cornea, a mai studiat în plus, în afară de Ammonius, și cu Damascius, el însuși personaj important în roman.
În fond, condamnate mult timp la aceeași uitare ca și operele rivalului său elenizant Simplicius, scrierile antichizante și scientiste ale lui Ioan Filopon au contribuit, fie și cu puțin (de exemplu, influențându-i în Evul Mediu pe filosofii arabi și pe părintele franciscan Bonaventura, iar în Renaștere pe Giovanni Pico della Mirandola și pe Galileo Galilei) chiar la refacerea „lanțului de aur” al succesiunii platonice, a cărui întrerupere este redată atât de dramatic în romanul lui Andrei Cornea. Un argument al consubstanțialității (sau cel puțin al neexcluderii filosofice a ideilor lor) este afirmat indirect în roman și prin utilizarea expertă de către ambii disputanți a aceluiași procedeu raționalist (dialectica), ca și, mai explicit, prin scrisoarea (desigur, fictivă) pe care Alypios i-o trimite după dispută Simplikiei, cerându-i iertare în numele unchiului său episcop pentru mutilarea zeilor păgâni de pe friza Parthenonului, ca și pentru celelalte dureri produse vechilor lor adoratori. Furioasă atunci, Simplikia își va limpezi trăirile abia odată ajunsă la bătrânețe: „Sper ca zeul lui să îl odihnească în pace. Cine știe? În altă lume, pesemne că am fi putut fi prieteni”, dar simte nevoia să adauge: „Știu: asta nu-i altă lume…”. Subtextul ei, rostit cu pasiune, pare că rezumă strict efectul devastator al timpului: „Au murit deci la grămadă și bunii, și răii, și cei mari, și cei mici, și cei deștepți, și neghiobii. Au murit cei pentru care cultura, filosofia și artele frumoase mai aveau un înțeles, dar s-au dus de pe lume și ceilalți, netrebnicii, care au distrus templele și au desfigurat statuile și au urâțit lumea. Moartea a fost generoasă și democratică”. Totuși, adevărata morală a poveștii ar trebui să sune mai degrabă altfel: Simplikia a fost suficient de naivă pentru a crede în promisiunile unui prinț oriental ce se închipuia filosof și continuator al lui Platon. Dar din lumea barbară a Persiei, unde avea să constate că omul nu are nicio valoare, nici viu, nici mort, filosoafa s-a întors dezgustată și nimicită sufletește înapoi la ai săi, reacție confirmată ad litteram în istorie cu privire la ultimii șapte filosofi ai Școlii din Atena. Imposibil de acomodat la ethosul brutal și complet nespiritual al Persiei lui Koshru Anașirvan (unde filosofia demolării și a construirii de lumi perfecte nu avea decât sensuri strict literale), ultimii supraviețuitori ai „lanțului de aur” platonician au revenit în țările lor, preferând să moară neștiuți de nimeni în locuri creștinate decât acoperiți de onoruri într-o „blestemată țară barbară, încă mai nefericită decât a noastră”, în care conducătorul pretins filosof este „cu adevărat «străin» de compasiune și neînduplecat, bântuit de fantasma lui”.
Astfel, istoria a fost crudă cu credințele lor, însă nu întru totul neiertătoare. O matrice culturală mai largă, suficient de permisivă cât pentru a păstra semințe vechi pentru un sol nou, a asigurat continuitatea ideilor lor. Peste sute de ani, acestea au rodit din nou. Simplicius a lăsat o operă de comentarii la Aristotel și la manualul stoic al lui Epictet, salvând, totodată, de la uitare importante fragmente din operele unor filosofi presocratici care altfel s-ar fi pierdut. Scrierile lui păgâne s-au bucurat inclusiv de aprecierea unui „distins cărturar creștin”, Elias, care îi transmite fictiv în roman admirația sa pentru că „vădește (prin opera lui, n.m.) multă încredere nu doar în Dumnezeu, ci și în om.” Frumoasă parabolă filosofică și politică, romanul transmite indirect o mulțime de semnale: culturile se nasc și pier, credințele nu pot fi înlăturate cu forța, iar polii de putere se schimbă periodic, sub ochii disperați ai învinșilor. Motiv pentru care, spre a nu produce alte pierderi incalculabile și un alt noian imens de suferință, omul ar trebui să accepte alternativa, dar și să rămână vigilent, totodată, față de tot ceea ce îi neagă în chip fundamental valorile. Efortul nu e unul oarecare. La adevăr, credea filosoful Proclus, poți ajunge fie prin mijlocirea frumosului, fie prin filosofie, fie prin respectarea tradițiilor. Din păcate, istoria e scena multor erori tragice, și fiecare le ispășește cum poate; ca istoricii de artă clasiciști, de exemplu, care plătesc de sute de ani cu infinită trudă păcatele înaintașilor pripiți. Cât despre mirabila „făptură a libertății”, amenințând tot timpul să își ia zborul, ea ar trebui păstrată „Apteros”, așa cum au sculptato cândva grecii pe zeița Atena pe un templu al Acropolei: adică fără mai vechile aripi, ca să nu mai plece niciodată de la ei.