Aşa cum o rapsodie muzicală
înlănţuie teme
şi structuri aparent
disparate, încercând
să le adune laolaltă prin
înşiruire şi, poate (în
funcţie de măiestria
compozitorului), să găsească
o coerenţă a întregului, voi
încerca să însăilez alte câteva
impresii de auditor al Festivalului
Enescu 2015.
Seninătatea marşului funebru
Al doilea concert al Orchestrei
simfonice din San Francisco (7
septembrie, Sala Palatului) mă interesa
în special pentru piesa lui John Adams,
Absolute Jest (o premieră românească).
Umorul cu care Adams imaginează
un Beethoven minimalist şi virtuozitatea
orchestrală pusă în contrapondere
cu cea a cvartetului de coarde
solist asigură de obicei succesul acestei
partituri scrise în 2011. Am ascultat-o
însă într-o versiune palidă, edulcorată
sub bagheta lui Michael Tilson Thomas,
în pofida eforturilor lăudabile ale
soliştilor (Cvartetul St.Lawrence).
Adams fusese precedat de o partitură
enesciană cvasi-necunoscută şi
restituită recent publicului, Voix
de la nature, care mi-a întărit convingerea
că muzicile neterminate şi lăsate
în sertar de Enescu nu trebuie deranjate,
cel puţin din perspectiva sălii de
concert; altminteri, pot fi studiate cu
mult devotament.
Decepţia principală urma să vină
atunci când Simfonia a III-a de
Beethoven a răsunat neutru, chiar
nepotrivit de senin şi degajat, cu note
corect înşirate la impulsul bătăii de
măsură, dar fără sens dezvoltător
şi dramaturgic, fără tensiune şi
profunzimea conducerii frazelor.
Supărătoare a fost îndeosebi lipsa
oricărei urme de tragism în Marşul
funebru din Eroica, interpretarea
evocând parcă un dans uşurel de
promenadă.
De la feţele interpretării
informate istoric la forţa
expresionistă a Elektrei
Unul din meritele Festivalului
Enescu rămâne faptul că a obişnuit
publicul românesc cu acea mişcare
puternic afirmată în interpretarea
mondială a ultimelor decenii, cea
informată istoric („historically informed
performance”). Ansambluri, dirijori
şi solişti şi-au câştigat o reputaţie
– începând cu anii 70 ai secolului
trecut – tocmai pentru eforturile
de a întruchipa cu fidelitate muzica
trecutului, în urma unor cercetări
minuţioase de arhivă, de iconografie,
de documente şi tratate de epocă,
dar şi în urma unor exerciţii de
imaginaţie asumate cu curaj. Au
început cu reconstituirea în acest
spirit a muzicilor renascentiste şi mai
ales baroce, pentru a extinde investigaţiile
până la Brahms. Au încercat să
configureze în primul rând un „sound”
datorat instrumentelor folosite în
perioada respectivă şi, mai mult decât
atât, un stil de interpretare diferit
faţă de cel uzual. Dacă luăm ca exemplu
repertoriul baroc, diferenţele sunt
uimitoare între generaţia lui Oistrah
şi Richter, de pildă (când Bach era
cântat riguros, obiectiv, chiar „rece”,
fără licenţe), cea a lui Jordi Savall,
Nikolaus Harnoncourt şi a tinerilor
interpreţi de azi. Însă deosebirile
sunt uneori deconcertante inclusiv
în interiorul mişcării, aşa cum ne-au
demonstrat câteva seri succesive
la Ateneul Român. Bunăoară, Orchestre
de Chambre de Paris, sub bagheta
lui Sir Roger Norrington, cu Deborah
şi Sarah Nemţanu soliste (pe 11
septembrie), a exagerat în căutarea
expresivităţii şi a fluctuaţiilor de
tempo, de nuanţe, de timbru, în special
în ceea ce priveşte solistele, cu un
sunet violonistic forţat pe alocuri,
şarjat doar din dorinţa artificială de
a întruchipa afectele. Pe de altă parte,
după programul oferit de francezi,
destinat lui Johann Sebastian Bach
şi fiilor săi, Orchestra and Choir of
the Age of Enlightement, alături de
Laurence Cummings, a propus două
minunate seri cu muzică de Händel:
concerte şi oratoriul Saul (12-13
septembrie). Impecabilul bun-gust
în conturarea unei expresii calde şi
variate s-a asociat cu un simţ ritmic
pregnant, antrenant şi cu naturaleţea
virtuozităţii instrumentiştilor şi a
soliştilor vocali, ceea ce a condus la
o excepţională calitate sonoră de
ansamblu.
Recunosc că preferinţele mele
personale se îndreaptă spre muzici
mai noi, de aceea fascinaţia degajată
de violenta partitură a lui Richard
Strauss, Elektra, nu m-a surprins.
Chiar dacă Sala Palatului era mai
goală ca de obicei pe 13 septembrie
(aşa cum mă aşteptam, cunoscând
reticenţa la ceva nou a publicului
românesc), şi cu toate sincopele
monitoarelor pe care se citea traducerea
libretului, cei prezenţi au reacţionat
cu foarte mult entuziasm la varianta
în concert a operei, cu Bayerische
Staatsoper alături de Corul Academic
Radio şi de dirijorul Sebastian Weigle.
Muzica lui Strauss, nu atât de inspirată
melodic şi dramaturgic ca aceea a
operei-vecine, Salomeea, te înfioară
însă în acelaşi registru al monstruozităţii
naturii umane, justificat de subiectele
antice rescrise de Hugo von
Hofmannsthal. Are o forţă emoţională
copleşitoare în discursul adesea
psihanalitic al soliştilor, însoţiţi de o
orchestră colorată magistral de mâna
lui Strauss (în urmă cu peste 100 de
ani). Şi e cât se poate de bine pusă
în valoare de solişti, voci wagneriene
puternic timbrate, profesionist intonate
şi modulate, fie că e vorba de celebrităţi
ca Agnes Baltsa (Clitemnestra) şi
René Pape (Oreste) sau de cântăreţi
mai tineri: Elena Pankratova (Elektra),
Anne Schwanewilms (Chrysothemis)
şi tot restul distribuţiei.
Pe lângă „mainstream“:
o lansare de carte
În agenda plină de expoziţii,
concerte de muzică românească şi
proiecte inedite incluse în „Bucureştiul
creativ”, Muzeul George Enescu a
inclus şi câteva lansări de cărţi,
integrându-se ingenios şi flexibil
în peisajul actualei ediţii de Festival
Enescu. Însăşi ideea de a constitui
un volum colectiv dedicat compozitorului
Ştefan Niculescu – binecunoscut în
egală măsură pentru contribuţiile
sale muzicologice la analiza partiturilor
şi stilului lui Enescu – îşi găseşte
un loc optim printre aceste evenimente.
Iar alegerea Olguţei Lupu şi a Florinelei
Popa drept coordonatoare mi se pare
nu doar susţinută de contribuţiile
anterioare (Olguţa Lupu alcătuind
două magistrale volume dedicate lui
Tiberiu Olah, iar Florinela Popa
participând la excelenta serie de opt
volume de Documente din arhiva
MNGE. Articole de presă despre
George Enescu), dar mai cu seamă
inspirată.
Lansarea volumului Ştefan Niculescu:
portret în eterofonie (Aula UCMR,
4 septembrie) reprezintă concretizarea
unui impuls primit de editoare din
două direcţii. Graţie directorului
Săptămânii Internaţionale a Muzicii
Noi, Dan Buciu, generaţia cea mai
semnificativă a muzicii româneşti
s-a aflat din nou, aşa cum merită, în
prim planul concertelor programate
în ultimele ediţii, anul acesta centrul
de greutate fiindu-i destinat lui Ştefan
Niculescu. Mai departe, Cristina
Andrei, directoarea Muzeului George
Enescu, preia rapid şi eficient ideea
de a sărbători imaginea compozitorului
şi susţine tipărirea acestui volum. La
rândul lor, Olguţa Lupu şi Florinela
Popa – riguroase, atente, corecte în
mânuirea instrumentarului editorului
– demonstrează fler pentru selecţia
de articole şi studii care să se completeze
unele pe altele în mod mai evident
sau mai subtil.
Autorii ocupă o plajă întinsă a
vârstelor, de la colegi şi prieteni ai
lui Ştefan Niculescu până la seria de
foşti discipoli şi actuali admiratori,
români, americani sau australieni.
Datele scrierilor variază de asemenea
pe parcursul a aproape patru decenii,
de la texte din anii 80 până la unele
inedite, iar tipologia abordărilor arată
la rându-i o mare diversitate, evocări
emoţionate alăturându-se analizelor
de partitură investigată cu acribie,
tonului eseistic sau istoriografic.
Nu în ultimul rând, un editor ştie
să-şi atragă cititorii prin titluri ingenios
create şi ordonate (este ceea ce am
învăţat de la scriitoarea Ioana Pârvulescu,
în calitatea sa de profesoară care
susţine un curs de teoria şi practica
editării la Universitatea Bucureşti).
A răsfoi volumul Ştefan Niculescu:
portret în eterofonie devine astfel
o plăcere a explorării de componente
reunite sub generice ilustrative,
gândite ca variaţiuni: Ferestre în
timp, Isoane în multiplicitate, Cadenţe…
în momente diferite. Intenţia editoarelor
de a da o formă muzicală acestui
volum de muzicologie ar fi fost pe
placul maestrului Niculescu, sensibil
întotdeauna la claritatea şi logica
structurală.
