Traian Ştef,
Laus,
Prefaţă
de Al.
Cistelecan,
Editura Şcoala
Ardeleană,
Cluj-Napoca,
2015, 184
pag.
S-a scris destul de mult,
în ultimii ani, despre un
reviriment al prozei şi
mai ales al romanului
autohton. Eu însumi am
observat că, alături de
generaţia nouă de
prozatori, „optzeciştii” reveniţi
din jurnalistică în literatură
sînt printre contributorii
importanţi, reconfigurînd un
gen dintotdeauna popular
tocmai prin aceea că ei evită
cu obstinaţie facilitatea
senzaţionalistă şi criteriul
comercial.
În această direcţie şi cu încă mai
mult curaj evoluează poeţii, care au
scos complet promovarea, difuzarea,
vînzările şi profitul din ecuaţia –
devenită pur literară – a scrisului lor.
Poeţii buni de astăzi fac parte dintr-un
fel de sectă, componenţii ei nefiind
într-un număr prea mare faţă de al
cititorilor care-i urmăresc. Volumele
pe care le scot sînt de o eleganţă retro
şi în afara oricărui calcul de rentabilitate;
somptuoase şi intruvabile, ele îţi parvin
nu din „piaţă”, ci din mîinile editorului
sau ale autorului însuşi, prefaţat fie
de Gheorghe Grigurcu, fie de Ion Pop,
fie de Al. Cistelecan, ca un semn al
deplinei consacrări lirice.
Nu altfel procedează Traian Ştef
în Laus, carte de o mare eleganţă
grafică şi ilustrată cu lucrări ale
pictorului Ioan Augustin Pop. Volumul
reia o bună parte din poemele cuprinse
în Carte de credit (2013) şi are o
prefaţă în care, pe douăsprezece pagini,
Al. Cistelecan oficiază critica poeziei
lui Traian. Aflăm, astfel, că Traian
are „cam trei feluri de a scrie în versuri”,
„aproape autonome”, „dar nu
neîmpletite”, „unite, dar nu confuze”.
La cele trei feluri avem „un fel principal,
structural” şi „două feluri în egală
măsură convergente şi divergente”.
Felurile doi şi trei sînt „ipostaze
adiţionale, colaterale”, deşi „ipostazele
nu pot fi, desigur, nici colaterale, nici
adiţionale”. Prefaţa continuă în acest
stil pînă în punctul culminant în care
criticul va arăta, în fine, cum „poezia
lui Traian” trece de la notaţie la
reflexivitate şi de la confesiune la
meditaţie. Dar secretul va fi bine
păstrat: „cum, n-aş putea spune şi
chiar dac-aş putea, n-aş vrea”.
Depăşind cadrul prefeţei şi trecînd
la cel al versurilor propriu-zise, e de
admis că ele intră relativ greu într-o
formulă explicativă, mai întîi fiindcă
poezia bună nu se poate explica, iar
apoi fiindcă lirismul lui Traian Ştef
este unul cu faţete şi nuanţe, de o
mobilitate mai puţin obişnuită a gîndirii
poetice. Tema dominantă din Laus
este moartea, văzută deocamdată prin
„intermediari”, prin experienţe ale
unor oameni apropiaţi la care subiectul
„cunoscător” asistă fără să le înţeleagă
prea bine. Un poem din foarte buna
secţiune primă, intitulată Un pic de
frică, e Frica de moarte, în care poetul
tatonează tema în felul său prudent
şi „balansat”, cu apropieri şi distanţări,
focalizare şi punere în perspectivă:
„Dacă ai dormit noaptea în pădure/ În
copilăria ta singur/ Şi nu ţi-a fost frică
de fiarele sălbatice/ De şerpi furnici
roşii păianjeni/ De alte vieţuitoare ce
sfîşie sau otrăvesc/ Înseamnă că nici
de moarte nu ţi-e frică// O vezi cum
dă tîrcoale pe la cei dragi/ Pe la prieteni
parcă îţi face cu ochiul/ Parcă e o legătură
ascunsă între voi/ Poate ştii tu ceva ce
lumea nu ştie/ O fi avînd şi ea un iubit
pe Pămînt/ şi-i place să mai ştie cineva/
E ca o laudă mirarea unui bărbat/
Inteligent şi fără superstiţii pentru ea//
Şi de ce ţi-ar fi frică de moarte/ Dacă
nu ţi-a fost frică de noapte/ Ea numai
te desparte de cel ce te sfîşie/ Şi de cel
ce te otrăveşte de cel ce/ E obişnuit să
te întîlnească duminica/ Şi de cel ce
întinde mîna în somn/ Să se asigure
că nu e singur/ De viaţa asta pe care
o tot huleşti/ De cartea pe care o ţii
la-ndemînă/ Ca să te apuci s-o citeşti”.
Moartea ce dă tîrcoale pe la oamenii
apropiaţi, fie ei rude sau prieteni, este
privită cu o scîrbită curiozitate prin
filtrul unei suite de momente cărora
nu li se află nici sensul, nici semnificaţia.
Poemul cu Andrei montează absurdul
fără nici o proiecţie transcendentală
a felului în care un om atît de viu,
deodată, nu mai este. Întîia strofă
schiţează profilul prietenului, azi,
ocupat: „Pe la amiază mă sună Andrei/
Şi-mi spune/ Că ar vrea să ne întîlnim/
Dar/ Astăzi este foarte ocupat/ Trebuie
să încheie raportul final”. Poetul joacă
deja „dublu”, în regimul realist al
întocmirii de rapoarte obositoare şi
în cel simbolic al raportului final, la
singular şi cu articol hotărît, dat la
judecata din urmă. Strofa a doua va
fi şi mai absurdă, dar nu printr-o
refracţie literară, ci prin decuparea,
fără imagini „poetice”, a ceea ce
urmează. După telefonul de la amiază
al prietenului cu raportul pe cap vine
un apel de seară, absolut neaşteptat,
al unui medic. Între strofa întîi şi a
doua s-a căscat, nimeni nu ştie
cum şi nu înţelege de ce, prăpastia
morţii: „Spre seară mă sună Doctorul
de Gardă/ Şi mă cheamă/ Să iau cartea
de identitate/ Cardul cămaşa pantalonii
pulovărul gri/ Toate ale lui Andrei”.
Brusc şi obscen-grotesc, din Andrei
nu au mai rămas decît cîteva haine
şi o carte de identitate ce trebuie
luate. Ele par, acum, mai folositoare
decît omul care le-a deţinut: „Corpul
lui alb e întins/ Pe o masă de beton”.
Confruntat cu această imagine
halucinantă, a unui cadavru cu identitatea
prietenului Andrei, dar fără Andrei,
martorul obscenităţii morţii are o
cădere firească. Inima aproape că-i
cedează: „Simt că inima îmi sare/ Din
piept/ Că o ia razna/ Şi era gata-gata/
Să mă întind frăţeşte lîngă el”. Strofa
ce urmează, extraordinară, suprapune
perfect regimul realist celui simbolic
şi ar fi putut reprezenta finalul poemului,
dacă Traian Ştef nu ar avea înclinaţia
de a se lungi retoric: „Dar mie îmi
cedau doar picioarele/ Şi acesta era
un fel/ Mişelesc/ De a mi se rupe inima/
Între viaţa mea şi moartea lui”.
În jurul sau în marginea acestei
experienţe ultime şi ininteligibile a
morţii, poemele din Laus, fără a fi
lugubre ori deprimante, se înfăţişează
dramatic şi se derulează epic cu povara
a ceea ce oricum va veni. Moartea nu
este doar o ocurenţă aberantă, ci şi
o recurenţă – şi nu una simbolică,
interpretabilă filozofic ori semnificată
religios. Ea apare şi reapare ca un
factor de inconsistenţă a viului, ca
o continuă surpare a unui teren familiar,
deodată înstrăinat şi pierdut. Singura
îndulcire a acestei oribile evidenţe va
apărea în Tandreţea dintre noi, din
secţiunea Fotografii în sepia. Aici
poetul se „copilăreşte” ca Arghezi
într-un dialog înflorit şi rimat cu „zgîtia
de fată” pe care imaginile poetice au
a o răsfăţa şi provoca. Dar chiar şi
într-un asemenea context ludic adaptat
imaginaţiei unui copil, tema obsedantă
a lui Ştef se insinuează. Timpul nu
va mai avea răbdare cu cel care o
învaţă, acum, pe fetiţă să fie ea însăşi.
Ieşirea lui din scenă e anticipată prin
îngrijorări legate de timing: „Sînt
îngrijorat că trebuie să te învăţ/ Atîtea
cuvinte”. Mai încolo: „Eu nu mai
pot ţine locul ocupat/ Al cuvintelor”.
Iar la final – de data aceasta unul care
cade exact cînd e necesar – moartea
grotescă, dar inevitabilă, este topită
în echivalenţe lirice şi în imagini care
să-i ascundă absurdul. Cumva,
într-o eternă irealitate paralelă ca
în Interstellar, prezenţa lui liniştitoare
şi ocrotitoare se va manifesta: „Eu
voi rămîne la fereastră/ Cu o petală
de frezia/ Între frunte şi sticla albastră/
Tu să nu auzi molia/ Cum roade-n
lemnul din bibliotecă/ Poate într-o
carte scrisă demult/ O carte de cult/
Şi cînd cade petala dintre fruntea
mea/ Şi sticla fumurie/ S-o pui în carte/
Strînsă între cuvinte/ Să vezi că nu
uită/ Că mereu te priveşte/ Orbeşte”.
Cam totul este citabil din acest
volum dens şi plurisemantic, în care
secvenţele aparent banale au o
fosforescenţă nu metafizică, dar
simbolică. Primul termen ar fi orientat
ascendent întîmplările, le-ar fi dat un
sens şi o logică de depăşire a „vieţii”
printr-un scenariu mai complex. Ştef
nu este însă un poet metafizic, ci unul
care, considerînd întîmplările în ele
însele, le caută mai mereu nexul cauzal,
logica succesiunii lor aici şi acum,
ca atare, fără transfuzii ale religiosului.
Privind lucrurile la rece, poetul
inversează etapele. El nu porneşte de
la o realitate dată pentru a „rata” apoi
în explicarea şi decodarea ei. Alege
anume situaţii, momente, întîmplări,
episoade, felii de realitate care vor
pune subiectul cunoscător în impas
şi îl vor obliga la o meditaţie concentrată,
chinuitoare asupra unor probleme, în
fond, insolubile. Autorul pleacă invers
în poezia lui, de la blestematele chestiuni
insolubile, cum li s-a spus, către
tablourile de cotidian ce le vor ascunde
printre detalii familiare. La un moment
dat, tabloul acesta familiar, aproape
liniştitor, va deveni de nerecunoscut,
fiindcă în el moartea a fost pusă ca
un factor al devitalizării, de-realizării,
inconsistenţei. Atunci „crapă imaginile”
şi poemele se apropie de capăt. La
finalul unuia memorabil, precum
Lumea cea dragă, care încheie secţiunea
Lumea cea dragă şi îngerul, nu am
avansat cu un centimetru înspre
clasarea problemei obsedante din
Laus. Moartea e tot aici şi, pînă la
îngerii despre care se tot vorbeşte,
oboseala subiectului „cunoscător”
este nesfîrşită: „Cînd să-ţi fie mai
dragă lumea/ Poate după ce ai murit
vei afla/ Cînd sufletul devine înger/ Şi
fericirea îngerilor nu are pleoape/ Nici
clătinare şi dihania inimii/ Nu mai e
o păpuşă de cîrpe/ Şi nu mai răzuieşti
clipele/ De pe ciolanul timpului/ Şi nu
mai vin funcţionarii/ Să vadă cît îţi
lungeşti oboseala// Poate dacă ai putea
sta singur/ Pe un deal sub care să fie/
Porţile împărăteşti// Poate sînt mai
simple toate lucrurile/ În largul lor
şi de fapt ţi-e dragă lumea/ Şi-ţi place
cafeaua tare scurtă fără lapte/ Şi vorbele
fără sensuri grave/ Care nu vin să
ceară socoteală/ Să facă bici din stele/
Ci covor de plută/ Pe o apă stătută”.
Un volum de raftul întîi al unui
poet pe cît de discret în manifestările
publice, pe atît de profund şi de subtil
în cele lirice.
