Ardelean get-beget, insensibil la farmecul irezistibil al ironiei, marea febleţe a postmodernismului cultivat cu sîrg de colegii săi de generaţie optzecistă, fără prea mult umor, dar posesor al unei tenacităţi puţin obişnuite pe meleagurile noastre, Ion Simuţ are reputaţia unuia dintre cei mai serioşi critici ai momentului literar actual. Autor al unui studiu fundamental despre opera lui Liviu Rebreanu ( Rebreanu dincolo de realism, Biblioteca Revistei "Familia", Oradea, 1997), al unei foarte provocatoare încercări de reevaluare a creaţiei unor scriitori din perioada comunistă (Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi al mai multor volume de analiză a actualităţii literare româneşti, Ion Simuţ s-a aflat mereu în centrul marilor dezbateri de idei care au animat viaţa literară a ultimilor ani.Revizuirile, nevoia de reabilitare a ficţiunii în climatul tulbure al anilor '90, reconfigurarea canonului literar românesc după decembrie 1989, analiza critică a programelor şi manualelor de literatură română din licee, reintroducerea scriitorilor din diaspora (puşi la index în perioada comunistă) în circuitul literaturii române sînt doar cîteva (e drept, cele mai importante) dintre temele actuale de discuţie din viaţa culturală românească. Iar rolul lui Ion Simuţ în aceste dezbateri de idei a fost şi este unul de neocolit. Realmente, criticul orădean are vocaţia marilor teme şi, probabil, dacă în loc de literatură s-ar fi ocupat de politologie, ar fi fost un gînditor de tipul Francis Fukuyama sau Samuel Huntington. La fel ca şi aceştia, Ion Simuţ este interesant în primul rînd prin întrebările pe care (şi; ni) le pune şi doar apoi prin răspunsurile pe care le schiţează. El nu face decît să propună noi provocări, să aducă în discuţie teme de mare actualitate, apte să se transforme instantaneu în contradictorii dezbateri publice.
Reabilitarea ficţiunii este o carte emblematică pentru scrisul lui Ion Simuţ. Construcţie eclectică, ea este alcătuită din cinci părţi, fiecare dintre ele dînd seama de preocupările autorului în spaţiul literaturii. În capitolul Reabilitarea ficţiunii, criticul se ocupă de locul şi rostul ficţiunii în postmodernitate şi de rediscutarea canonului literar românesc. Tentative de sinteză este o încercare de sistematizare a tipurilor de roman existente în literatura română. Portrete din lumi diferite conţine studii aprofundate asupra operei unor romancieri canonici, pagini desprinse parcă dintr-o potenţială istorie literară. În Ficţiuni şi nonficţiuni recente sînt publicate cronici de întîmpinare la cărţi apărute în ultimii ani, iar Dialoguri în pragul mileniului III grupează interviuri realizate de autor cu scriitori importanţi din ţară şi din exil. Trebuie spus de la bun început că cele mai interesante pagini ale cărţii sînt cele din prima şi ultima secţiune. Studiile despre roman, foarte serioase şi bine documentate, nu schimbă radical datele problemei, nu produc mari revelaţii în privinţa locului pe care îl ocupă scriitorii respectivi în tabloul general al literaturii române. Sînt analize aplicate pe text, temeinic făcute, dar care nu propun noi unghiuri de evaluare a operelor în cauză. Se poate vorbi, în aceste cazuri, mai degrabă de recitire decît de revizuire.
Cu totul altfel stau lucrurile în primul capitol al cărţii unde aproape fiecare frază a autorului riscă să-l arunce pe cititor de pe scaun. Ion Simuţ face o serie de afirmaţii şocante (aş spune chiar, riscante), cu liniştea unui om care aruncă în apă cu pietre. Este rostul nostru, al cititorilor şi comentatorilor cărţii să ne bulucim doză de sub privirile condescendente ale autorului. Dorind să explice conul de umbră în care a intrat literatura după revoluţia din decembrie 1989, criticul scrie cu seninătate: "Imediat după 1989 am asistat la căderea vertiginoasă a literaturii, la o degradare a interesului public pentru ficţiune, simultan cu o degradare a vieţii sociale şi a relaţiilor umane" (p. 7). Categoric, literatura a intrat într-un impas după căderea regimului comunist, dar este greu de spus în ce măsură acesta a fost dublat de "o degradare a vieţii sociale şi a relaţiilor umane". Dimpotrivă, aş fi tentat să spun că degradarea vieţii sociale şi a relaţiilor umane din ultimii ani ai regimului Ceauşescu a dus la explozia socială din decembrie 1989. Se ajunsese la un nivel sub care nu se mai putea coborî. Acesta este însă doar începutul. Urmează o afirmaţie care îl poate lăsa pe cititor fără respiraţie: "Literatura pură, poetică sau ficţională, procura atît în anii '50 cît şi în anii '90, o ciudată insatisfacţie, pînă acolo încît ficţiunea risca să fie considerată suspectă, decadentă sau iresponsabilă şi asimilată cu minciuna. Imperativul moral era - şi într-o epocă şi în alta - angajarea politică, constrînsă şi unidirecţională în anii '50, liberă şi plurală în anii '90, dar considerată, în fond, obligatorie în aceeaşi măsură. Să ne amintim condamnarea apolitismului, care semăna atît de mult în cele două epoci de tranziţie despărţite de patru decenii şi de sensuri democratice contrarii" (p. 8). Mă tem că aici autorul încurcă planurile. Atunci cînd se referă la anii '50, el nu ia ca instanţă reprezentativă cititorul obişnuit, ci autorităţile regimului comunist. Altminteri îmi este imposibil să-mi imaginez un cititor format la şcoala interbelică ajuns în situaţia să dispreţuiască ficţiunea (mai mult, să o considere suspectă), pe care să o resimtă ca "decadentă", "iresponsabilă" şi să o "asimileze cu minciuna". Şi, eventual, să-l vedem pe acelaşi cititor care apucase să-i citească pe Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Anton Holban sau Max Blecher dînd buzna să-şi cumpere Mitrea Cocor sau Aşa s-a călit oţelul (chit că şi acestea sînt tot ficţiuni). Odată cu instaurarea regimului comunist ficţiunea a fost introdusă pe scară largă în viaţa publică (în orice regim politic există o doză de ficţiune, dar concentraţia impusă de comunişti a fost de neegalat la acest capitol, începînd chiar cu rezultatul alegerilor din 1946), iar literatura a fost obligată să devină o copie palidă a minciunii oficializate. Altfel spus, scriitorii din obsedantul deceniu au fost obligaţi să descrie la modul realist (nonfictiv?) o realitate devenită ficţiune pură. O ficţiune cinică şi sordidă, cîtuşi de puţin estetică. Revenirea esteticului în literatură, la mijlocul anilor '60 a fost şansa scriitorilor şi, odată cu ei, a cititorilor, de a evada din ficţiunea grotescă a vieţii cotidiene. De aici tirajele fabuloase pe care ajunseseră să le aibă romanele spre sfîrşitul perioadei comuniste. Anii '90 au adus două tipuri de probleme în ceea ce priveşte romanul românesc. Pe de o parte, deruta scriitorilor, incapabili să înţeleagă ce trebuie să facă în absenţa cenzurii, în condiţiile apariţiei unei prese dezinhibate, sub toate aspectele, pentru a păstra interesul cititorilor şi, pe de altă parte, dezorientarea publicului care s-a trezit în braţe cu o libertate la limita anarhiei într-o lume care a abolit peste noapte toate tabu-urile. Criza ficţiunii în anii '90 ţine de cu totul alte cauze decît cea din anii '50 (concurenţa universului multimedia, rolul mecanismelor pieţei, pauperizarea unor segmente importante ale populaţiei), dar însuşi faptul că această discuţie se poartă este de salutat, iar meritul i se datorează, în mare măsură şi lui Ion Simuţ.
Mai interesantă chiar decît comparaţia dintre criza ficţiunii în literatura română a anilor '50 şi cea a anilor '90 este paralela dintre ce se întîmplă la ora actuală în literaturile română şi franceză. Chiar şi într-o ţară cu potenţialul economic al Franţei, publicarea unei cărţi tinde să devină un lux, pe care nu şi-l mai poate permite oricine. Interviul realizat de Ion Simuţ cu prozatorul Dumitru }epeneag este plin de sugestii în acest sens. Spune Dumitru Ţepeneag: " Un scriitor francez trebuie să aibă avere personală ca să poată scrie ce vrea, fără să se supună dictaturii publicului larg, adică cenzurii zise economice care, o spun cu toată tăria şi după o experienţă îndelungată, e mai nocivă decît cenzura politică. (…) Cine are urechi de auzit să audă! Deşi mă tem că fiecare aude numai ce-i convine şi degeaba, de zece ani încoace, vorbesc cu toată sinceritatea despre precaritatea culturii în societatea de consum, prejudecăţile scriitorului român educat de Europa Liberă sînt mai puternice decît adevărurile proclamate de mine" (p. 385).
Reabilitatea ficţiunii este o carte gravă, a temelor cu adevărat importante în cultura română, la începutul mileniului III. Este o carte incomodă, pe marginea căreia se poate glosa la nesfîrşit, multe dintre ideile ei putînd să devină teme de colocvii şi simpozioane. Putem să fim sau nu de acord cu explicaţiile lui Ion Simuţ. Problemele ridicate de el în acest foarte provocator (în sensul bun) volum trebuie privite însă cu toată seriozitatea.
