Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point". Faimoasa cugetare a lui Pascal dobândeşte valenţe inedite, prin apariţia volumului Scrisori către fiul meu, de Gabriel Liiceanu. Cartea filosofului român este o succesiune de confesiuni ale inimii, întâmplări ieşite la lumină din cotloanele sufletului şi ale memoriei, într-un moment de cumpănă existenţială: iminenţa unei operaţii pe cord, cu toate riscurile de rigoare. Dacă, aşa cum se spune, oamenii îşi retrăiesc în ultimele secunde de viaţă clipele care le-au marcat existenţa, inima, aflată în anticamera unei intervenţii decisive, scoate la iveală toate micile secrete depozitate, poate involuntar, în ungherele ei. Fiori de iubiri adolescentine, mici clipe de glorie, nedreptăţi dureroase menite să facă ţăndări inocenţa copilăriei, căldura protectoare a casei copilăriei, cu mirosul prăjiturilor abia scoase din cuptor, liniştea sufletească a confortului cotidian ies la suprafaţă şi se cer comunicate persoanei celei mai apropiate de sufletul său şi mai îndrituite să le înţeleagă: Stephen, fiul stabilit de mai mulţi ani în Japonia.

Nu este foarte clar şi e complet lipsit de importanţă dacă aceste scrisori au fost vreodată expediate sau dacă filosoful le-a conceput din capul locului sub forma capitolelor unei cărţi (din fericire, nu testamentare), adresate unui public larg. Eu înclin să cred mai mult în a doua situaţie, care presupune o declaraţie publică de iubire pentru fiul său (poate şi dintr-un nemărturisit sentiment de culpă pentru distanţa - chiar şi numai geografic vorbind - dintre ei), dar şi indicarea apăsată a unui anume cititor care trebuie să acorde o atenţie sporită rândurilor care urmează. Se ştie din studiile de teoria receptării că orice autor are în minte, în momentul în care îşi scrie opera, un cititor virtual. În acest caz, fiind vorba de o scriere zămislistă din inimă, cititorul virtual este indicat explicit. Cartea se adresează în primul rând sensibilităţii sale, se întemeiază pe mici complicităţi afective şi coduri de comunicare mai greu de decriptat de cineva din afară. Aşa se şi explică unele comentarii vulgare apărute în presă, în legătură cu episoadele în care autorul îşi descrie, cu voluptate, etapele toaletei de dimineaţă, ca premisă sine qua non a confortului cotidian. Privite din afară, detaşat, rece, dintr-o perspectivă pur raţională, detaliile ritualului matinal, cu defilarea sofisticatelor mărci de săpunuri, şampoane, balsam, parfumuri, pot indica un personaj snob şi megaloman, dornic să epateze cu orice preţ. Pentru a înţelege fragmente precum cel în cauză, trebuie să te pui în pielea personajului să îi asculţi bătăile inimii, să simţi, odată cu el, beţia aromelor, catifelarea atingerilor, bucuria răsfăţului pe care îl acorzi propriului tău trup, ca promisiune a unei zile perfecte.

Apariţia unei maladii grave schimbă radical sensul şi valorile unei existenţe. Ignorat, ca un mecanism care funcţionează de la sine, corpul îşi arogă tot mai vehement prim-planul preocupărilor intelectuale. De la un moment dat încolo fiecare defecţiune a angrenajului stârneşte panica, iar pericolele care pândesc la tot pasul fragilul nostru corp dau întâmplărilor lumii exterioare cu totul alte semnificaţii şi dimensiuni. Devenit principal obiect de investigaţie şi autoanaliză trupul prilejuieşte reflecţii subtile şi relevante, din perspective cel mai adesea ignorate: "Te-ai gândit vreodată că până în pragul adolescenţei noi nu păstrăm nici o amintire a felului în care arătăm? Până pe la zece ani, corpul propriu ne este oarecum străin. Nici nu ştiu dacă mintea, mânată la vârsta asta în toate direcţiile, reţine ceva din pasagerele noastre alunecări prin faţa oglinzii. Băieţii, cel puţin, sunt în asemenea măsură prinşi într-un fel de dezmăţ al jocului (care-i absoarbe clipă de clipă şi până la epuizare) încât o întoarcere reflexivă asupra trupului şi o evaluare a fiecărei părţi a lui lipsesc cu desăvârşire. De aici şi indiferenţa pentru aparenţa noastră în general, de aici o anumită vocaţie a jerpelelii de care pesemne nu scapă nici un băiat până pe la 13-14 ani, de aici şi exasperarea pe care, copil fiind, o resimţeam în faţa vizitelor pentru care trebuie să ne pregătim şi să arătăm Ťfrumosť, de aici şi rezistenţa la orice tentativă a mamei de a ne cumpăra haine sau pantofi noi". (pp. 35-36)

Scrisori către fiul meu este o carte scrisă pe două voci: a inimii şi a minţii. În permanenţă se face simţită tentaţia teoretizării, ispita topirii particularului în general, dorinţa de a da trăirilor şi senzaţiilor concrete dimensiunea existenţialului. Coexistenţa concretului cu abstractul, a beţiei simţurilor şi sentimentelor cu luciditatea, efortul de a da semnificaţii (chiar rămase în suspensie) unor întâmplări aparent banale dau înţelepciune acestei cărţi, îi oferă aerul unui Pateric laic, sui-generis. Învăţăturile lui Gabriel Liiceanu către fiul său Stephen devin astfel o fermecătoare lecţie de morală practică. Iar indiscutabilul talent de scriitor al autorului contribuie decisiv la această senzaţie. Gabriel Liiceanu ştie, precum puţini alţii, să găsească întoteauna le mot juste, cuvântul cel mai precis, inclusiv prin sonoritate, capabil să descrie o stare, o senzaţie, ori să caracterizeze un om sau o situaţie.

Inima trimite impulsul (amintirea, senzaţia), mintea filosofului îl analizează, iar talentul de scriitor desăvârşeşte opera, fixându-l în pagină. Combinaţia de iubire şi înţelepciune, adresată în primul rând lui Stephen, nu are cum să nu ajungă la inima oricărui cititor. De altfel, obişnuit să treacă totul prin filtrul gîndirii, Gabriel Liiceanu nu putea să rateze meditaţia pe marginea acestui volum, destul de neobişnuit pentru literatura română. Încă o dată luciditatea sa iese în evidenţă, analiza putând fi, fără probleme, însuşită de orice critic literar: "Toate scrisorile mele şi povestea care se desprinde din ele sunt împletite din două voci care se completează una pe alta. Când una ia tonuri prea înalte şi se avântă în aerul rarefiat al teoriilor, cealaltă, cucerită de farmecul infinit al particularului, se îndreaptă spre detaliile din care ne este alcătuită viaţa. E important că există această a doua voce. Şi Dumnezeu, şi Diavolul, s-a spus, sălăşuiesc în detalii. Cum anume deosebim detaliile după locatarii lor, nu ştiu în clipa asta să-ţi spun. (...) Tot ce pot să afirm cu siguranţă este că, atunci când voi părăsi scena, nu voi avea în minte teorii, ci mai degrabă trosnetul unei crengi călcate în picioare, vocea cuiva în ureche, o ceaşcă care cade şi se sparge, avansarea unui val, contururile mesei mele de scris, momentul când tu, copil fiind, mă strigai să vin să te culc" (pp. 221-222).

În ultimă instanţă, Scrisori către fiul meu poate fi citită şi ca o întregire a imaginii lui Gabriel Liiceanu prin adăugarea dimensiunii umane, intime, la chipul său, unanim ştiut din cărţile pe care le-a publicat şi din apariţiile sale în spaţiul public. Sub masca impersonală a filosofului se ascunde un om în carne şi oase, cu bucuriile, dramele, sentimentele, gândurile, bizareriile sale comportamentale, poate niciodată scoase integral la lumină. Comunicând cu fiul său, autorul ajunge să se cunoască şi să se înţeleagă pe sine, iar lecţia sa de viaţă se transformă într-o invitaţie la autocunoaştere şi la extragerea înţelepciunii chiar şi din întâmplările cele mai anoste ale vieţii. De mare forţă şi relevanţă în planul existenţei, dar şi al literaturii sunt cele câteva amintiri care i-au marcat viaţa enunţate într-o rapidă succesiune, pe care doreşte să le lase fiului său. Iată o singură întîmplare banală din copilărie, dospită în inimă, care, povestită de filosoful de azi, dobândeşte greutate dostoievskiană: "Nu am mai mult de 4 ani. Am rămas singur acasă cu sora mea care merge deja la şcoală. E seară. Mama şi tata au plecat la teatru. Sora mea se duce în cămară şi se întoarce în cameră ţinând în braţe o cutie mare de tablă plină cu bomboane Kandia. Aduce şi un ciocănel şi începe să spargă bomboanele care, în mijloc, au un mic orificiu umplut cu o cremă maronie. Face totul tacticos. Seamănă cu o pisică. Mi se pare că are lăbuţe şi gheruţe. Scoate cu o scobitoare crema, o linge şi mie îmi dă să mănânc dropsurile. Dar nu pot să ţin pasul cu ea. După o jumătate de oră începe să mă doară burta" (p. 230).

Să te cunoşti pe tine însuţi şi să nu ratezi niciun moment pentru a le arăta celor din jur dragostea pe care le-o porţi în inimă. Acestea sunt lecţiile simple, dar atât de frumos predată de Gabriel Liiceanu prin splendida sa carte Scrisori către fiul meu.