Burghezul comunist
Ani la rând, înainte de 1989, Radu Cosaşu i-a delectat pe cititorii României literare cu rubrica sa de comentator capricios al filmelor văzute la televizor. în acele comentarii se spuneau multe lucruri inteligente - paradoxale, excentrice, de un umor nebun -, şi se făceau aluzii culturale care flatau publicul, dovedind, prin însăşi prezenţa lor în text, convingerea autorului că se adresează unor oameni capabili să le înţeleagă.
în afară de aceste mijloace de seducţie folosite cu artă, mai era însă ceva care cucerea cititorii, chiar dacă nu mulţi dintre ei îşi dădeau seama ce anume. într-o lume în care totul, inclusiv viaţa intimă, fusese oficializat, Radu Cosaşu apărea în chenarul rubricii ca un personaj de interior, în halat şi papuci, dedat unor plăceri burgheze. El se uita în tihnă la televizor, citea cărţi bune sau juca belotă în familie, cu aerul că toate astea reprezintă ceva important în existenţa unui om.
De afară se auzea huruitul macaralelor şi scrâşnetul buldozerelor. Radu Cosaşu le ignora, lăsându-se absorbit de o delicată frază muzicală a lui Mozart. "Cronicarii" epocii, scriitori şi ziarişti, erau îndemnaţi de "partid" să scrie despre "realizări măreţe": hidrocentrale, fabrici, blocuri de locuinţe. Radu Cosaşu analiza privirea de îndrăgostit a lui Humphrey Bogart. Ziarele şi revistele, posturile de radio şi televiziune îi glorificau pe Elena şi Nicolae Ceauşescu. Radu Cosaşu îşi omagia mătuşile, femei de modă veche, care ştiau încă să poarte o pălărie.
Ascunsă undeva, într-un colţ de pagină de pe la sfârşitul revistei, prezentată intenţionat ca un inofensiv zbenghi publicistic, pentru distrarea fugitivă a cititorilor, rubrica lui Radu Cosaşu reprezenta, în realitate, ca şi rubricile semnate de Geo Bogza, Şerban Cioculescu, Nicolae Manolescu sau Ana Blandiana, un mesaj săptămânal fascinant, o evocare fulgurantă a normalităţii pierdute.
Culmea este că protagonistul acestui show gazetăresc, prin care se elogia codificat stilul de viaţă burghez, participase, în tinereţe, în anii stalinismului, cu o dizgraţioasă fervoare revoluţionară, la campania de discreditare, culpabilizare şi desfiinţare a valorilor create de burghezie. Simpaticele lui mătuşi erau pe atunci, pentru el, fantoşe ale trecutului, iar un unchi din Belgia i se înfăţişa ca un posibil spion, plătit de imperialiştii din Occident pentru a contribui la zădărnicirea grandiosului efort de construire a comunismului. Iată că utecistul de altădată revenea acum la spiritul mic-burghez al propriei lui familii, pe care şi-o renegase cu ani în urmă, instigat de învăţătura marxist-leninistă.
întoarcerea la firescul vieţii nu era, în cazul său, chiar neaşteptată. Radu Cosaşu şi nu altcineva încercase să lanseze în 1956, la primul congres al tinerilor scriitori, teoria că literatura trebuie să înfăţişeze "adevărul integral" şi nu unul selectat tendenţios, după o logică propagandistică. De fapt, era vorba de o maturizare intelectuală, de intrarea în funcţiune a spiritului critic. Radu Cosaşu (Oscar Rhorlich, la naştere) s-a format singur, entuziasmându-se iniţial, cu o naivitate juvenilă, de radicalitatea şi raţionalitatea ostentativă a soluţiilor de reorganizare a societăţii propuse de comunism, pentru ca apoi, tot pe cont propriu, să descopere că se înşelase şi fusese ridicol ca propovăduitor al unei utopii rudimentare.
Această revelaţie l-a marcat pe scriitor. El n-a mai putut niciodată să vorbească despre sine cu gravitate. Conştient de condiţia sa de fost personaj tragicomic al istoriei, şi-a făcut obiceiul de a submina, printr-o grimasă sarcastică, orice declaraţie solemnă. Iată cum îşi rezumă propria biografie, de burghez comunist:
"Născut la Bacău, 29 oct. 1930. Crescut în Bucureşti, pe străzile Popa Nan şi Cuza-Vodă. Liceul la "Cultura" (1941-1944) şi "Matei Basarab" (1944-1947), bacalaureat (şi atât ca studii!) în 1948. Ziaristică la "Revista elevilor" şi "Scânteia tineretului" (1948-1950), armata la "Cavalerie" şi ca redactor la "ziarul de armă" din Cluj, lăsat la vatră cu gradul de sergent major (1952). Un an la Şcoala de literatură, reîntors la "Scânteia tineretului" (1953), dat afară din presă în 1956 pentru "teoria abjectă a adevărului integral" lansată la primul Congres (şi ultimul!) al tinerilor scriitori. 12 ani de şomaj ideologic "care nu înseamnă nimic faţă de 12 ore sau 12 zile la Aiud" (Ion Caraion). Reprimit în presă, redactor la revista "Cinema" din 1968 până în 1988. După 1989, redactor la revista "Dilema". Două divorţuri şi trei căsătorii. Nici un copil. Câteva premii literare ale Uniunii Scriitorilor şi al Academiei Române. Niciodată distins cu vreo decoraţie a Republicii Populare/Socialiste România. Antifascist, comunist fără de partid, azi "extremist de centru". Deviza preferată: "Ia totul în tragic - nimic în serios"."
Astăzi, Radu Cosaşu îşi bagatelizează fanatismul din tinereţe, fără însă să-l treacă sub tăcere. Râde de tot ce-a fost, dar râde într-un mod anume, cu o spontaneitate elaborată, care ne face să ne gândim la o sfâşiere interioară.
Stilul Radu Cosaşu
Scriitorul a făcut gazetărie încă din ultimii ani de liceu şi a rămas până în ziua de azi un gazetar, chiar dacă între timp şi-a câştigat dreptul de a fi considerat un gazetar de lux. A scris şi multe cărţi de proză, dar cu acelaşi stilou cu care şi-a scris de-a lungul vremii publicistica.
Prima sa carte, publicată sub pseudonimul Radu Costin, în 1952, are un titlu ostăşesc, Servim Republica Populară Română. Nu prezintă interes ca literatură.
Volumele imediat următoare, semnate Radu Cosaşu, sunt şi ele mai curând documente de epocă decât cărţi: Opiniile unui pământean, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1957 (cuprinde articole de atitudine, profiluri, reportaje), Lumină - din cronica Hidrocentralei "V.I. Lenin", Bucureşti, Ed. Tineretului, col. "Patria noastră", 1960, Energii, Bucureşti, ESPLA, 1960 (culegere de schiţe de factură propagandistică: Nu mai eram copii, "Reacţiunea turbează", în zori, de veghe, Un agitator, Crăciun, Ciortan, Vlada, Itinerar petrolifer, Itinerar bucureştean) etc.
Schimbarea la faţă a lui Radu Cosaşu începe cu volumul de proză satirică Maimuţele personale, publicat în 1968 (Bucureşti, EPL). Recurgem la formula "proză satirică" pentru că nu avem altă sintagmă la îndemână, dar în realitate este vorba de un conglomerat de portrete în apă tare, de secvenţe autobiografice, de confesiuni, de reflecţii sarcastice, care atrag atenţia prin sinceritatea lor nemiloasă. Aşa arată şi "nuvelele" din suita de volume intitulate (sau subintitulate) Supravieţuiri şi publicate la Ed. Cartea Românească: Supravieţuiri, 1973, Supravieţuiri II, 1977, Meseria de nuvelist (Supravieţuiri, III), 1980, Ficţionarii (Supravieţuiri, IV), 1983, Logica (Supravieţuiri, V), 1985, Cap limpede (Supravieţuiri, VI), 1989. în toată această cascadă de amintiri, vag deghizate în ficţiuni, tinereţea "revoluţionară" a autorului este nu numai evocată, ci şi persiflată, condamnată, explicată, justificată şi din nou persiflată, cu o insistenţă care trădează obsesia. Acum se configurează ceea ce s-ar putea numi "stilul Radu Cosaşu". Amestecul de trăire şi joc livresc, patetismul mitraliat - la cea mai timidă tentativă de zbor - de luciditate, nerăbdarea de a trece mereu la alt subiect (naratorul îşi răsfoieşte, parcă, viaţa, ca pe o colecţie de ziare), tendinţa de a rezolva problemele existenţiale prin ridiculizarea lor, toate acestea compun un mod de a scrie nervos, provocator şi captivant. Un mod de a scrie pe care autorul şi-l va însuşi ca pe o a doua limbă maternă. Scriitorul utecist de altădată a devenit personajul unui scriitor burghez. Când s-a petrecut aceasta, Radu Cosaşu s-a transformat în Radu Cosaşu.
în fişierele bibliotecilor, la "COSAŞU, Radu", figurează multe alte titluri: Un august pe un bloc de gheaţă, 1971, Viaţa în filmele de cinema, 1971, Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă, 1974, Ocolul pământului în 100 de ştiri, 1974, Cinci ani cu Belphegor, 1975, Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita, 1978, O vieţuire cu Stan şi Bran, 1981, Sonatine, 1987 etc. în ele pot fi regăsite sutele de articole risipite de autor în presa vremii. După 1989, lui Radu Cosaşu, instalat în mijlocul vârtejului de pasiuni politice ca un observator ironic, ca un imobil şi incoruptibil "extremist de centru" (este titlul rubricii sale din Dilema), îi apar noi cărţi de proză-publicistică: Mătuşile din Tel Aviv, O supravieţuire cu Oscar şi Insisificarea, la noi, pe Boteanu.
Ar mai putea fi aduse în discuţie două piese de teatru: Mi se pare romantic, 1961 şi Un scurt program de bossanove, 1963. Ele însă n-au avut ecou şi nu contează în bibliografia autorului.
Principala realizare a lui Radu Cosaşu rămâne rescrierea, în registru sarcastic, a capitolului din biografia sa referitor la perioada când era un tânăr şi zelos propagator al ideilor comuniste. Dezicându-se de o parte din propria lui viaţă, el ne apare - chiar dacă se străduieşte mereu să râdă - ca un personaj dostoievskian, condamnat la interminabile şi chinuitoare procese de conştiinţă. Ne vine în minte imaginea de coşmar a unui om care încearcă să se jupoaie singur de piele.
Unul din volumele de "supravieţuiri", Meseria de nuvelist, are o structură care dovedeşte, o dată în plus, că trecutul îl obsedează pe Radu Cosaşu. Scriitorul a conceput acest volum ca pe o serie de "completări" la autobiografie (aşa se numeau, "completări", explicaţiile pe care serviciile de cadre le cereau celor cu un curriculum vitae suspect). Este vorba de o parodie neagră, de o încercare disperată, cu lacrimi în ochi, a scriitorului de a se despărţi de trecut râzând.
