A fost mare animaţie în toamna
anului 2015, când Uniunea
Scriitorilor l-a anunţat pe
unul dintre membrii ei,
Radu Aldulescu, că nu mai
poate să-l găzduiască în
clădirea de pe strada Nicolae
Golescu nr. 15.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Presa
clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium!
Radu Aldulescu fusese acceptat la acea
adresă timp de ani de zile din îngăduinţă
(un birou fiind transformat într-o
cameră de locuit), după ce fusese chiriaş
onorific şi într-o anexă a vechiului
sediu USR, până la retrocedarea acestuia
foştilor proprietari, iar acum contractul
de închiriere pentru întreaga clădire,
încheiat cândva de Uniunea Scriitorilor
cu Primăria Capitalei, urma să fie reziliat,
din lipsă de bani şi pentru că imobilul
era într-o stare avansată de degradare.
Întreruperea unui act de bunăvoinţă
a fost tratată de unii ziarişti ca o nedreptate!
Dar nu această interpretare aberantă a
situaţiei m-a mirat cel mai mult. Sunt
obişnuit cu stângismul multora dintre
ziarişti, gata întotdeauna să-i apere pe
recalcitranţi împotriva „sistemului” (zdrobiţi
orânduirea cea crudă şi nedreaptă!) M-a
uimit în cel mai înalt grad statutul de mare
scriitor acordat lui Radu Aldulescu în texte
melodramatic-compătimitoare publicate
cu acest prilej.
O tânără ziaristă, Iulia Marin, s-a dus
imediat la faţa locului ca să-i ia un interviu
năpăstuitului locatar, a fotografiat clădirea
şi a plasat deasupra, înfiorată de emoţie,
o explicaţie: Aici (nu mai) locuieşte un
mare scriitor român.
Radu Aldulescu, un autor talentat, dar
necultivat, care scrie la nesfârşit despre
oameni de la periferia societăţii şi
despre promiscuitatea vieţii lor de fiecare
zi, nu este nici pe departe un mare scriitor.
A alunecat de multă vreme în manierism,
reciclând la nesfârşit o viziune plebeiană
asupra existenţei. Ceea ce părea la început
exotic a devenit prin repetare banal, ceea
ce captiva prin pitorescul lumii aduse în
prim-plan a ajuns să plictisească.
Şi totuşi, oameni de cultură cunoscuţi
pentru bunul-gust şi chiar pentru rafinamentul
lor, îndeosebi tineri, îl consideră un autor
cu totul remarcabil (iar această eroare de
evaluare este preluată, mimetic, de alţi
comentatori, inclusiv de unii care încă nu
i-au parcurs romanele). Mi s-a părut
întotdeauna surprinzătoare (deşi psihanalizabilă)
fascinaţia resimţită de intelectualii subţiri
faţă de ignoranţă şi brutalitate. Este exact
fascinaţia resimţită de domnişoarele de
pe plajă la vederea unui salvamar muşchiulos
şi impertinent.
Iată cu ce stranie admiraţie descrie
Bogdan-Alexandru Stănescu modul
rudimentar-bărbătesc în care şi-a făcut
loc Radu Aldulescu în literatură:
„Romanele lui Radu Aldulescu au
irumpt în peisajul literar românesc cam
aşa cum a apărut Rasputin la curtea Ţarului
Nicolae, intrând cu opincile noroite în fiţele
parfumate şi înzorzonate ale optzecismului,
băgându-şi palmele muncite pe sub fustele
Ţarinei proza scurtă şi, în general, neţinând
cont de «progresele» tactice/teoretice
ale prozei momentului.”
Eu însumi m-am simţit atras – pe
vremea când încă nu auzise nimeni de
Radu Aldulescu, şi anume prin 1982 – de
proza lui scrisă cu mânie proletară. Numai
că aveam o scuză: acest mod de a scrie
mi se părea o sfidare a puritanismului şi
festivismului promovate de regimul
comunist.
Îmi aduc aminte bine împrejurările în
care i-am publicat în SLAST (Suplimentul
literar-artistic al Scânteii tineretului)
fragmente din primul său roman, Sonată
pentru acordeon, care avea să apară
sub formă de carte abia în 1993. Era vorba
într-unul din acele fragmente de câţiva
muncitori care, într-o hală imensă a unei
uzine metalurgice, fac un foc, ca pe câmp,
şi prăjesc la dogoarea lui felii de slănină.
Din amuzament, unul dintre muncitori
îşi înfige la un moment dat ţepuşa într-un
şobolan imprudent aflat pe acolo în trecere
şi îl prăjeşte şi pe el. În sumarul care urma
să fie trimis pentru aprobare la CC al PCR
am scris, cu o plăcere sadică: „proză
inspirată din mediul muncitoresc”, ceea
ce pe atunci sugera o mare încredere.
După apariţia revistei, a ieşit scandal.
Un ofiţer de Securitate s-a deplasat la
redacţie şi i-a cerut explicaţii lui Ion Cristoiu,
şeful SLAST, care însă m-a apărat, ca
întotdeauna, asumându-şi el „greşeala”.
Radu Aldulescu, el însuşi muncitor
necalificat pe atunci, avea ceva antipatic,
fiind umil şi agresiv în acelaşi timp. Dar
era în mod evident talentat. L-am
sfătuit să se înscrie la o facultate umanistă,
ca să-şi completeze pregătirea intelectuală,
dar n-a făcut-o.
În lipsa culturii, talentul lui s-a epuizat
repede. Prozatorul a început să se repete,
etalând mereu acelaşi spirit plebeian, care
i-a adus de la început succes. S-a comportat
ca un copil care, dacă i se spune că e
simpatic când scoate limba, o tot scoate
ori de câte ori vrea să placă celor din jur.
Al doilea roman al său, Amantul
colivăresei, aduce din nou în centrul
atenţiei noastre o lume larvară, cu cerşetori,
hoţi şi curve (inclusiv o curvă cu un picior
de lemn), dar şi cu muncitori alcoolici,
bătăuşi plini de cruzime dornici să ajungă
campioni la box, artişti decăzuţi şi aşa mai
departe. Nu există o construcţie epică,
ci o perindare de figuri de panopticum,
unele portretizate, într-adevăr expresiv,
dar suferind, în ansamblul lor, de prolixitate.
În Îngerul încălecat,1997, predomină
scenele de sexualitate promiscuă, cu două
surori, Doiniţa şi Lenţi, care fac amor cu
un escroc sentimental, Robert Stan, sub
privirile înceţoşate de alcool ale mamei
lor. Robert Stan, poreclit cu schepsis Robert
Satan, ca să înţelegem că romanul are
şi o… metafizică (deşi n-are), a săvârşit
în trecutul lui, mereu mistificat de el, crime
şi tâlhării, pentru care a stat în închisoare
şi la casa de nebuni, dar este considerat
de cele două surori strâns unite, la propriu,
în jurul lui, un înger (încălecat!).
Protagonistul romanului Istoria eroilor
unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, 1997,
este un scriitor prolific, dar nerecunoscut
de nimeni, cu un scris ilizibil, fost muncitor
în mari unităţi ale industriei socialiste,
locatar al unui subsol insalubru din
zona Bariera Vergului (dintr-o clădire care
nu aparţine Uniunii Scriitorilor!). Se numeşte
Relu Golea şi, împreună cu doi tovarăşi
de găinării, vărul său, Laurenţiu Trandafir,
cu „un râs de curviştină nătângă” şi
studentul la Teologie Andrei Ilieş, care
foloseşte în înjurături cu competenţă
terminologia religioasă, toţi angajaţi (ne
aflăm înainte de 1989) la jalnica Unitate
de Prefabricate şi Confecţii Metalice Glina,
se lansează în multe şi încâlcite matrapazlâcuri,
sperând ca în cele din urmă să fugă din
ţară. Nici o idee nu luminează acest nou
labirint epic, dezolant şi lipsit de semnificaţie
ca încrengăturile de galerii săpate de
termite.
În Proorocii Ierusalimului, 2004, scena
pe care se desfăşoară spectacolul sordid
al mizeriei umane se extinde până la a
cuprinde şi alte ţări (Germania, Franţa),
pe teritoriile cărora acţionează o reţea
de hoţi români sau originari din România,
fondată încă dinainte de 1989 de un anume
Eduard Ştireanu. Acesta este fratele vitreg
al lui Doru Elefterescu, un ins fără ocupaţie,
prezentat încă de la începutul romanului,
când îl bate pe un vânzător de bilete la
Teleeurobingo, venit la uşa locuinţei lui,
dintr-un bloc muncitoresc, în căutare
de fraieri. După ce îl bumbăceşte bine
îşi dă seama că vânzătorul dubios este de
fapt Ierusalim, o rudă a soţiei lui din satul
Gătejei de pe malul Cernei, răpit cu ani
în urmă, pe vremea când era copil, de o
reţea de traficanţi de copii. „Afacerile”,
transnaţionale, antrenează şi străini şi
dezvăluie cititorilor o lume a pedofililor,
drogaţilor, escrocilor şi criminalilor care
foşgăie şi în Occident. Nici acest roman
nu are o logică epică, dezvoltarea lui fiind
dictată mai curând de plăcerea autorului
de a face incursiuni într-o mlaştină morală
şi de a biciui sensibilitatea cititorilor cu
secvenţe – cum ar spune o crainică TV
– cu un puternic impact emoţional.
În Mirii nemuririi, 2006, este vorba
de alţi dezmoşteniţi ai soartei, Rafael
Ogrinjan, supraveghetor la o şcoală de
copii cu probleme psihice, şi concubina
lui, Mirela Dogaru, şomeră (după ce fusese
bucătăreasă pe un şantier de construcţii)
şi mamă a unor copii din flori al căror
număr este în continuă creştere. Amândoi
neispăviţi, încapabili sau neinteresaţi
să-şi organizeze viaţa, ei sunt totuşi priviţi,
nu se ştie din ce cauză, ca nişte persecutaţi,
autorul devenind un avocat al lor, agresiv
şi revendicativ.
În Ana-Maria şi îngerii, 2010, găsim
povestea unei femei, Mariana, care se
expatriază în 1987 şi se stabileşte la Viena,
având ca principală preocupare salvarea
fiicei ei, Ana Maria, bolnavă de lupus.
Faptul că romanul este inspirat din realitate
(probabil ca şi alte romane ale lui Radu
Aldulescu) nu conferă valoare literară
pateticei istorisiri. Ceea ce impresionează
în viaţa reală nu ne impresionează neapărat
ca literatură.
În centrul romanului Cronicile genocidului,
2012 se află un bărbat de şaizeci
de ani, priapic, Robert, zis Diavolul, un
looser al vremii noastre, cu mare succes
la femei de toate categoriile. În căutarea
unei vieţi mai ieftine, el se stabileşte,
împreună cu concubina lui, Andreea, şi
cu copilul lor, într-un mic sat, Frăsineni,
devenit în timpul lui Ceauşescu oraş, în
urma construirii unui combinat industrial.
„Cronicile genocidului” sunt – în romanul
cu acelaşi titlu – articolele pe teme politice
şi sociale pe care le publică în ziarul
local un ziarist, Laurian Susanu, căsătorit
cu Brânduşa, o femeie infamă. Aceste
patru personaje, cărora li se adaugă
notabilităţi locale care numai respect nu
inspiră, oameni de afaceri dubioşi, escroci,
prostituate, beţivi reprezintă lumea
românească de azi văzută de Radu Aldulescu.
Îţi vine să crezi că el are un defect al nervului
optic care îl face să vadă numai lume
proastă oriunde s-ar afla.
Un diluviu de mizerie umană este
descris, fără raţiune estetică, dintr-o
predilecţie irepresibilă sau poate doar din
incapacitatea de a descrie altceva, şi în
Istoria regelui gogoşar, 2015. Personajul
principal, Emanuel Victor Calomfirescu,
poreclit Regele Gogoşar (pentru că provine
dintr-un sat din Oltenia, Gogoşu) face
parte din protipendada societăţii postcomuniste
(şi are un penis imens, precizare aproape
nelipsită în fişele personajelor masculine
ale lui Radu Aldulescu); biografia sa
este însă aceea a unui om josnic (ispăşeşte
un an de închisoare, înainte de 1989,
pentru moartea suspectă a unui copil la
o şcoală din Militari unde era profesor,
colaborează cu Securitatea, declară şi
începe să creadă el însuşi că a fost persecutat
de regimul comunist, se căsătoreşte cu
Luiza, pe care o alintă în stilul lui
grobian „purcica mea scumpă”, îşi face
un grup de presă, susţinut din umbră
de un fost securist etc.). Nu numai eşecul,
ci şi succesul este murdar în proza lui
Radu Aldulescu.
Recapitulând, se poate spune că în
romanele sale există o factologie bogată,
din care un mare scriitor şi-ar putea extrage
material epic pentru un roman – unul
singur – foarte bun. Radu Aldulescu
foloseşte această factologie în mod
amatoristic, construind exclusiv naraţiuni
picareşti (adică neconstruindu-şi cărţile).
De prost-gust sunt tiradele sale patetice,
ca şi reflecţiile filosofico-istorico-morale
asupra stării societăţii româneşti. Din
punctul meu de vedere, considerarea
lui drept un mare scriitor seamănă cu
un caz de hipnoză colectivă.
